Mă uit în oglindă și semăn cu mine – cu cine obișnuiam să fiu, dar și cu cine îmi doream să fiu. Privesc în față. Mai am mult de mers, dar mă țin și picioarele și sufletul. Știu că anul ăsta este un an cheie pentru mine. Tranziția va fi majoră, atât pe dinăuntrul meu, cât și pe dinafară. La fel ca întunericul din fața căruia încerc să nu mai fug.
Învăț să stau cu ceea ce simt fără să înnebunesc. Viitorul meu îmi pare mult mai incert decât mi se părea acum o lună. Cu toate astea, fac tot ce-mi stă în putere ca să nu-mi las mintea acaparată iar doar de moarte, boli, pierdere, doliu. Îmi controlez mintea și îmi las corpul liber. Să simtă. Să-mi spună ceea ce mintea nu poate să articuleze.
Epiderma asta în care am fost zidită se transformă, încet încet, din colivie, în adăpost. Mă simt în siguranță în mine. Nu mai fug din calea mea, îmi dau voie să fiu. Mă încred în intuiția mea și încerc să trăiesc fără să rămân paralizată pe loc, de teamă că pământul de sub picioarele mele s-ar putea surpa la următorul pas. Îmi îmbrățișez fricile. Îmi țin de mână anxietatea. Mă mângâi singură pe creștet și-mi spun că orice ar fi să fie și orice ar fi să vie, voi supraviețui.
Întotdeauna am supraviețuit. Asta a fost singura constantă.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.