Anul ăsta se fac două veri fără tine. Vara era anotimpul meu. Acum va rămâne mereu (și) anotimpul în care mi-ai murit. În seara asta mi se prăbușește pieptul de durere. Asta se întâmplă când mă opresc locului pentru câteva momente și nu mai disociez. Încă nu-mi vine să cred. Caut pe drive poze din copilărie și din adolescență. Mă uit la mine căutându-te pe tine. Mă uit la mine știind că atunci trăiai și tu, că nimeni nu avea habar de ce urma să se întâmple, că eram încă la adăpost de moarte, chiar dacă nu eram la adăpost de viață. Mă uit la mine, nu ca la mine, ci ca la copilul tău.
Îmi vine să zbier, dar sunt prea civilizată să-mi deranjez vecinii. În general, sunt prea civilizată să mai deranjez pe cineva cu durerea mea. Dar dacă mai aud o singură dată întrebarea „de ce, ce s-a întâmplat?”, drept răspuns la cuvintele mele „nu, nu sunt bine”, o să dau naibii toate normele sociale și o să dezlănțui toată durerea asta pe care sunt prea politicoasă să o mai afișez de față cu restul.
Cui nu-i convine, nu are decât să se ducă naibii. Nu mi-ar strica niște companie.
PS: Duminică am cântat mult și am ascultat pentru prima dată în luni de zile, intenționat, muzică nouă. Iar în seara asta am plâns cu tot corpul, nu doar cu ochii. Nu știu cum altfel aș putea descrie felul în care curge viața mea. Sunt toată un haos pe două picioare.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.