Andreea e verişoara mea cea mai apropiată de mine ca vârstă. E mai mică decât mine cu un an şi dacă ar fi să mă întrebe cineva de cât timp ne ştim... n-aş şti să răspund. Cele mai îndepărtate amintiri legate de copilăria mea la ţară o includ şi pe ea. N-a existat vară acolo fără ea. Am fost prietene bune dintotdeauna şi n-am stat niciodată certate mai mult de o juma' de oră, o oră.
Scriu asta acum pentru că mi s-a făcut un dor de nedescris faţă de perioada de atunci. Pentru că am avut o copilărie groazavă din care am rămas cu o mulţime de amintiri frumoase şi haioase. Prima care-mi vine în minte acum e cea legată de furatul de cireşe când, ca să nu ne prindă, am luat-o la fugă atât de repede încât mi-am prins piciorul într-o băltoacă plină de noroi şi nu am mai putut să-l scot. A trebuit să-mi las papucul acolo şi să alerg desculţă. Altă dată ne jucam de-a baba oarba lângă un râu, iar Ruxi, legată la ochi, nu ne-a crezut când i-am strigat "Nu în dreapta! Nu în dreapta!" şi-a intrat fix în el. Și ea şi-a pierdut atunci papucul.
În clasa a IV-a primisem cadou de ziua mea de la ai mei un joc de Monopoly. Ţin minte că l-am luat cu mine la ţară şi la un moment dat inventaserăm un joc cum că eram mari şi-aveam copii, iar soţii noştri erau plecaţi în străinătate şi ne trimiteau bani pe care îi scoteam din scorbura unui copac pe post de bancomat. După care mergeam prin grădină şi rupeam fel si fel de frunze şi iarbă – făceam cumpărături. Ziua până pe la ora 16 ne jucam la ea în curte, iar mai pe seară ieşeam "pe drum" unde ne adunam în jur de 20 de copii. De toate vârstele, de toate naţiile. Nu conta care e român, care e ungur, care e ţigan. Ne jucam flori, fete şi băieţi, următoarea carte, adevăr sau provocare şi de-a v-aţi ascunselea, joc pentru care eu şi vară-mea veneam mereu îmbrăcate în verde ca să ne camuflăm cu tufişurile după care ne ascundeam de cele mai multe ori.
Când ploua şi nu puteam ieşi la joacă, stăteam în casă şi ne jucam ore în şir macao pe puncte. Aveam un caiet special pentru jocul ăsta. Nu ne plictiseam niciodată. Întotdeauna era ceva de făcut, ceva de povestit. De multe ori vorbeam despre cum ea va fi domnişoară de onoare la nunta mea (pentru că eu eram mai mare, eu aveam deci, să mă căsătoresc prima), iar apoi voi fi şi eu domnişoară de onoare la nunta ei.
Ne dădeam cu rândul în leagănul din curtea ei şi, la un moment dat, chiar improvizaserăm un balansoar dintr-o buturugă şi o scândură. Dacă ziua era prea cald, stăteam pe pătură sub salcia pletoasă din curtea ei care ajunsese cu crengile până la pământ. Râdeam ore în şir de poreclele pe care mamele noastre ni le dădeau şi de-abia aşteptam să vină bâlciul ca să ne dăm "în lanţuri". Făceam concursuri de care scrie mai frumos, iar o bună perioadă de timp eram de-a dreptul obsedate să ne jucăm "popice" cu vreo 20 de bidoane de 2 litri şi o minge de tenis. Ţin minte că odată am găsit printre jucăriile ei o baghetă magică cu Sailor Moon, iar ea mi-a promis că mi-o dă de tot, doar ca peste cinci minute să mi-o ceară înapoi. Doamne, ce supărare a fost atunci!
Dormeam mereu împreună şi seara ne uitam la desene animate după care stăteam pe întuneric şi povesteam despre ziua care tocmai trecuse. Din când în când aprindeam lanterna, o îndreptam spre perete şi făceam fel şi fel de animăluţe din degetele noastre. Pe scurt... eram de nedespărţit şi pot să spun că eram mai degrabă ca două surori.
A trecut mult timp de-atunci. Şi multe s-au schimbat. Cel puţin relaţiile dintre oamenii care în copilărie împărţeau dulciurile şi jucăriile unii cu alţii.
Un lucru a rămas totuşi la fel. ANCA + EDI şi ANDREEA + RĂZVAN, scris pe stradă chiar în dreptul staţiei de maxi taxi. Ţin minte şi-acum cât am încercat cu vara-mea să ştergem, fără succes însă – spre bucuria băieţilor. Acum mă bucur c-a fost aşa. Pentru că-mi aminteşte de perioada în care lucrurile erau mult mai simple, iar noi mult mai întregi.
Ciudat cum atunci când eşti mic... totul pare mult mai clar.
