Tuesday, August 24, 2010

Mărturisire...

- Nu ai văzut niciodată.
- ?!
-Nu ai văzut niciodată. Eşti orb. Nu ai văzut cum tremuram prima dată când ne-am întâlnit, sau cum încercam să leg o conversaţie cu tine. Nu ai văzut cum te priveam atunci când stăteai la câţiva metri de mine şi ascultai muzică; şi nici cum mi-am aplecat ochii când privirile noastre s-au întâlnit. Nu ai văzut cum râdeam cu atâta poftă când ai venit cu mine să mă schimb. Şi eu eram în baie, şi tu în cameră pe pat. Şi ţi-am spus "Dacă mi-ar fi zis cineva acum trei luni că pe vremea asta o să fiu în Vama Veche, în baie schimbându-mă iar tu o să fi de partea cealaltă a uşii purtând cu mine o conversaţie despre mâncare i-aş fi zis că delirează". Nu ai văzut cum m-am înroşit când m-ai luat prima dată de mână. Nu ai văzut niciodată cum am tresărit când m-ai luat în braţe pe plajă. Nici cum îmi străluceau ochii. Nu ai văzut cum încercam să mă agăţ de tine şi să îmi întipăresc în minte tot ce ţinea de tine, de la cum miroseai la pielea ta. Tot. Voiam să ţin minte fiecare detaliu. Şi l-am ţinut. Nu ai văzut cum îmi tremura vocea atunci când ţi-am zis că o să îmi lipseşti. Nici cum zâmbeam în dimineaţa aia în care am dormit împreună pe plajă. Am iubit momentul ăla cu tot sufletul meu. Exact aşa cum era. Chiar dacă eram plină de nisip pe tot corpul, chiar dacă eram obosiţi. A fost perfect. Nu ai văzut cât de fericită am fost a doua zi şi nici cât de mult mi-am dorit să înotăm împreună. Nu ai văzut cât de îngrijorată eram din cauză că aveai febră. Nici cât de speriată eram că toate farmaciile erau închise. Nu ai văzut că din cinci in cinci minute puneam mâna pe obrajii tăi ca să văd dacă mai arzi. Nu ai văzut cât de rău mi-a părut că m-am purtat urât în seara aia. Nu vei înţelege niciodată motivul pentru care am făcut asta. Pentru că nici măcar eu nu îl înţeleg. Nu ai văzut cât de speriată am fost a doua zi când m-ai sunat şi mi-ai spus că trebuie să pleci. Speriată, dezamăgită, furioasă, tristă. Toate. Da. Le-am simţit pe toate, pentru ce? Pentru două zile. În care tu nu ai văzut niciodată felul în care te priveam. Şi nici nu o să îl vezi. În care tu nu ai văzut niciodată cum zâmbeam când mă ţineai de mână… Aşa cum nu ai văzut cât de frică mi-a fost să rostesc ălea şase cuvinte în dimineaţa aia. Sau era deja amiază? Nici nu mai ştiu. "Cred că mă îndrăgostesc de tine". Crezi că mi-a fost uşor? Nu… a fost oricum vrei tu, numai uşor nu. Nu ai văzut că abia mă abţineam să nu plâng. Şi nu o să ştii niciodată că atunci când ceilalţi au zis "Haide mă, nu mai plânge" şi tu ai întrebat "Cine plânge?" iar Ioana a spus "Eu am plâns mai devreme", de fapt fusesem eu. Nu te-ai întrebat niciodată de ce tocmai în momentul ăla am ieşit din cameră? A fost ca să nu mă vezi. Nu voiam să mă crezi slabă. Am ieşit din cameră, m-am liniştit şi m-am întors. Nu ai ştiut. Şi nici nu o să ştii vreodată. Nu ai văzut cât de tare m-am bucurat că o să mai rămâi o noapte. Mă mulţumeam şi cu o noapte. Nu ai văzut cât am stat şi te-am privit cum dormi şi te mângâiam uşor pe faţă şi pe gât temându-mă să nu te trezeşti. Şi ca în prima seară, încercam să întipăresc tot în minte. Să nu se piardă, să rămână viu. Şi aşa a rămas. Nu ai ştiut niciodată cât de mult mi-am dorit să nu vină dimineaţa. Aş fi dat orice. Dar a venit. Şi tu nu ai văzut cât m-am abţinut să îţi arăt cât de tare mă doare. Pentru că m-a durut. Mult. Şi deşi aveam ochii plini de lacrimi şi ai văzut asta, nu ai cum să îţi imaginezi cât de greu mi-a fost. Nu ai văzut cât de mult mă uram în momentele ălea pentru că stăteam aşa în faţa ta. Plângând. Vulnerabilă. Slabă. Nu ai văzut cât de tare m-a rănit faptul că nu ştiai ce să îmi spui, cum să mă faci să mă simt mai bine. Nu o să ştii niciodată cât am urît şi iubit melodia aia de la Placebo, care, după cum ai spus tu "se potrivea". Nu ai văzut cât de greu mi-a fost să te las să pleci, şi cât m-am chinuit să schiţez zâmbetul ăla forţat când ai spus "Ne mai vedem" iar eu ţi-am răspuns "O să învăţ să gătesc până atunci". Nu ai văzut. Niciodată. Şi nu o să ştii niciodată cât de mult a însemnat tot pentru mine, cât îmi lipseşti. Şi cât de fericită am fost şi asta doar datorită ţie. Şi că aş da orice să îţi mai simt parfumul măcar o dată. N-o să ştii. Niciodată. Dar poate… poate că e mai bine aşa...
- Nu ştiu ce să zic...
- Niciodată nu ai ştiut...

11 comments:

  1. Buna Anne imi primul rand imi cer mii de scuze ca nu am pus linkul, eu am pus cu ghimilele tot textul insa nu mi-am dat dat ca trebuia sa pun si linkul, sper ca nu te-ai suparat asa tare. Imi pare tare rau. Ai grija de tine si cat mai multe scrieri din acestea... foarte frumoase.

    ReplyDelete
  2. Mulţumesc mult >:D<.
    E în regulă :].
    ^_^

    ReplyDelete
  3. De ce nu i-ai lasat de inteles... in privinta celor 6 cuvinte ?

    ReplyDelete
  4. I le-am spus.
    Nu puteam fi mai clară de atât.
    Oricum totul e foarte bine acum.
    ^_^

    ReplyDelete
  5. Mereu ma intrebam ce e acolo in lumea ta.. Acum stiu textul asta care imi arata ca am fost orb putin cu toate ca sunt singurul care nu e de obicei, dar asa suntem toti in momente cum ai avut tu acolo.. Restul parca ii vezi cu o lumina mai slaba cand vezi acea persoana..

    ReplyDelete
  6. Nu te supăra, ne cunoaştem cumva?
    Din ceea ce îmi scrii am impresia că ne ştim. Îmi aminteşti foarte bine de cineva.
    :]

    ReplyDelete
  7. Esti sigura ca eu sunt acea persoana de care iti amintesti foarte bine?

    ReplyDelete
  8. Tocmai, că nu sunt sigură.
    Cine eşti de fapt?
    :]

    ReplyDelete
  9. Caut si eu acest raspuns, poate vei afla inaintea mea..

    ReplyDelete
  10. glumesc nu cred ca ma cunosti bine, poate chiar deloc.. :P

    ReplyDelete
  11. Umm aş putea afla doar dacă mi-ai spune cine eşti.
    :]

    ReplyDelete

Vorbește-mi.