30

Photo by Gauravdeep Singh Bansal on Unsplash

Oamenii mei zboară mereu
către ţările calde.
Măcar tu să te întorci. 

Photo by Gioele Fazzeri on Unsplash

Îmi plac umerii tăi. Sunt aşa... făcuţi după mâinile mele.

Când ne ţinem de mână

Încheie-te la încheieturi 

să nu-mi scapi în sânge, 

am auzit că unii oameni 

sunt cancerigeni.

Al şaselea simţ e să te recunoşti pe tine

Photo by Sylvain Gllm on Unsplash

Uneori
mă lovesc de mine
ca de o bucată de mobilă
de care am uitat
că e acolo.

Şi ţip.

Și până la urmă

Photo by Nong V on Unsplash

Cum e? Vindecăm răni doar ca să facem loc pentru altele noi?

Actions speak louder than words do

Photo by Ari He on Unsplash

Te-ai îmbolnăvit de mine. Dar fiecare boală are un leac. Chiar dacă uneori e nevoie să mori ca să te vindeci.

Unii sunt doar maşinării acoperite cu piele.

Câţi dintre noi zâmbim când ne privim goi în oglindă?

Îţi vor spune că ei au mai multă experienţă de viaţă, că ei ştiu, au văzut şi au învăţat mai multe. Îţi vor ţine gura larg deschisă şi-ţi vor băga pe gât toate ideile lor. O să arunce cu pietre în ceea ce crezi şi vor spune că doar ţi se pare că simţi, că asta nu e dragoste din simplul motiv că eşti prea tânăr să fii capabil să faci diferenţa între sentimente. Vor încerca să te îndoctrineze cu nefericire. Să nu-i laşi. Suntem prea tineri să credem că viaţa e aşa cum spun ei.

Şi spune-mi, dacă nu m-aş purta atât de paradoxal uneori, unde-ar mai fi farmecul?

Un artist

Photo by Lean Xview on Unsplash

Poate într-o zi
o să ne punem corpurile
aripă la aripă
şi-o să facem din noi
cel mai frumos avion de hârtie
care să ne ducă departe...
să ne putem prăbuşi
singuri,
fără spectatori,
fără victime colaterale
şi fără curioşii
care vor încerca să găsească
aşa-zisa cutie neagră
pe care noi am numit-o de la bun început
suflet.

- Nu vreau să fiu un obstacol între tine şi fericire.

- Și dacă eşti un drum?

Opt picioare

Photo by Emily West on Unsplash

Ne-am obişnuit atât de tare să fim ziduri, încât am uitat să fim oameni. Casele nu s-ar dărâma niciodată dacă ar fi clădite din noi. Trebuie să învăţăm să fim uşi, ferestre şi mansarde din nou.

Vreau să bat în pieptul tău să văd dacă mai eşti acolo. Şi tu să răspunzi din pieptul meu. Şi să-mi spui că nu e nevoie să bat la uşă ca să-ţi intru în viaţă. Că uşa e deschisă şi cheia e sub preşul de la intrare pe care nu se mai şterge nimeni. Aşa cum scrie în Codul Bunelor Maniere adresat celor care vizitează şi alte vieţi decât ale lor.

Adevăratele cutremure nu sunt cele în care este necunoscut numărul de morţi. Ci cele în care supravieţuitorii nu-şi doresc decât să nu supravieţuiască.

Nu pot decât să încerc să ne am pentru cât mai frumos timp. Nu mult şi nu puţin. Frumos.

Suntem aproape să fim.

Photo by Clay Banks on Unsplash

Aş putea să te privesc cumpărând roşii toată viaţa.

One street level miracle

Photo by Womanizer Toys on Unsplash

Goi.
Umăr peste umăr
ne suprapunem perfect
ca un puzzle alcătuit din două corpuri
care în sfârşit există.
Inimile noastre îşi sincronizează mişcările,
o bătaie tu,
o bătaie eu,
un moment de reculegere pentru bătăile din urmă
şi aşa am ajuns să fim
Omul cu cele mai multe bătăi de inimă pe minut.

Zâmbesc cu toate oasele
atunci când pielea mea
îşi sparge valurile de pielea ta
şi devenim
cea mai frumoasă mare
de oameni.

Acum deschide ochii
şi dormi liniştit.
Azi nu moare nimeni.
Avem bătăi de inimă
pentru fiecare om.

Mi-ai amintit cum e să

Se poate mai inimă-n inimă decât atât?

Photo by Etienne Boulanger on Unsplash

- Vreau să fiu ceea ce-ţi place cel mai mult la oraşul ăsta.
- Știi ce e rău? Că eşti.

__ ______

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

- Pe vremea când scheletele nu exista, eram copii.
- Tu ştii să săruţi răni pe care ai încercat să le previi să apară.
- O să doară, nu te mint. Un moment şi o perioadă. Frumos.
- Adevăratele cioburi se sparg sub piele.
- Supradoză de oameni. Vânt, apă, sare. Libertate.
- Rămâi.
- Ce vreai să fii când erai mică? Acuma ce îţi doreşti? Ce ţi-a făcut timpul.
- Poate n-o să fii mereu tot, dar o să fii întotdeauna o parte.
- Ce mă fac eu cu tine? Pe cine întrebăm, ha? Pe lângă pe tata, mama şi timpul? Te plac pe tine.
- Îmi eşti dator cu un suflet şi o floare presată.

Photo by Jacqueline Day on Unsplash

Baby, ai avut dreptate, chiar suntem un artist. 
Uite ce operă de artă am făcut din noi.

Young & gloriously stupid

Photo by Yaro Felix Mayans Verfurth on Unsplash

- Și? Laşi vreo inimă frântă aici?
- Ah, nu. Nu cred. Nu ştiu. De fapt... nu cred că o să aflu vreodată.

Never let me go

Nu mai ştiu de unde am aflat de cartea asta, dar cel mai probabil de pe un blog legat de cărţi. Voiam să-mi fac o listă cu recomandări şi la un moment dat am citit şi despre ea. Mă rog, am citit doar titlul, nimic despre conţinut. În următoarea perioadă am tot căutat cărţi la bibliotecă de pe lista respectivă şi, la un moment dat, a venit şi rândul ei. În primă fază n-am găsit decât cartea "Nemângâiaţii" scrisă de Kazuo Ishiguro, carte pe care am împrumutat-o, dar am returnat-o necitită. Între timp, într-o seară, am avut o discuţie legată de filme şi cărţi cu cineva. Nu cititse cartea, dar văzuse filmul. Şi felul în care a vorbit despre film m-a făcut să-mi doresc şi mai mult să citesc cartea. Aşa că acum trei zile, când m-am dus din nou la bibliotecă, m-am uitat iar după ea pe rafturi şi de data asta am găsit-o. Am citit 50 de pagini în prima seară, iar în următoarea zi am citit şi restul de 300. Am terminat-o la ora trei dimineaţa, sub plapumă la lumina lanternei unui pix. N-aş fi putut să dorm dacă nu terminam cartea în seara aia. Şi bine am făcut. De multe ori începeam o carte şi dacă eram aproape de final, dar se făcuse târziu, lăsam sfârşitul pe următoarea zi. Mare greşeală. Când mă apucam să citesc iar, nu mai eram în starea în care trebuia să fiu aşa că de foarte multe ori sfârşitul nu avea impactul pe care ar fi trebuit să-l aibă. Dar aşa... citind 300 de pagini în continuu, efectul a fost uau.

Ideea e că "Never let me go" e o carte genială. O recomand. Pot să zic că e genul de carte care schimbă ceva în tine. Genul de carte care te face să te simţi norocos pentru viaţa de care ai parte. Şi genul de carte care te face să-ţi pui întrebarea: până la urmă, ce ne face oameni? Nu o să vă spun nimic despre subiectul cărţii, nici mie nu mi s-a spus nimic în afara faptului că filmul "te distruge". Şi se pare că asta a fost suficient cât să-mi doresc din tot sufletul să citesc cartea, hihi. Să nu mai vorbesc de faptul că a fost mult mult mai bine că am descoperit eu singură tot. O să văd şi filmul cât de curând. 

Dacă o să citiţi cartea sau aţi citit-o deja, m-aş bucura să-mi lăsaţi un mesaj cu impresia pe care v-a lăsat-o. Chiar sunt curioasă cum e să citeşti cartea asta cu ochii şi sufletul altcuiva. Titlul în română e “Să nu mă părăseşti”, dar am folosit titlul în engleză pentru că-mi place mai mult cum sună. Încă ceva, dacă aveţi vreo carte de recomandat (şi sper să aveţi), vă rog lăsaţi-mi un comentariu la pagina "Cărţi" sau chiar la postarea asta. Mulţumesc!

Nu mă înţelege greşit

Photo by Yen Phi on Unsplash

Nu e ca şi cum nu vreau să fiu un refugiu pentru tine. Nu vreau să fiu doar un refugiu.

"Scheletele din dulap"

Photo by Jernej Graj on Unsplash

E recomandat să ai în permanenţă plasturi la tine – nu ştii niciodată când o să te îndrăgosteşti din nou.

Ne-am obişnuit să facem lucrurile pe jumătate. O să ne prindă sfârşitul cu începutul neterminat.

Cei care devin fantome înainte să moară ajung să se bântuie pe ei înşişi.

Regret doar oameni alături de care nu m-am întâmplat. Cuvintele "ce-ar fi fost dacă" sunt pentru sinucigaşi.

Dumnezeu ne-a greşit încă de la început – ne-a pus măduvă în loc de suflet în oase.

Avem feţe ca să le ascundem, picioare ca să fugim, mâini ca să împingem şi cuvinte ca să nu ne spunem nimic.

N-o să te găseşti niciodată în faţa unei oglinzi. Nu e nevoie să te ascunzi dacă nu te mai caută nimeni.

Tăcerea răspunde, nu şi explică.

Nu e nimeni alături de noi toată viaţa. Nici măcar noi înşine.

Aruncăm cu pietre în oameni de sticlă şi mângâiem stânci care respiră doar pe ascuns de ceilalţi.

Dacă s-ar auzi ce zace în noi, ar surzi cerul.

Poate noi suntem de fapt adevăratele fenomene ale naturii. Uraganele au fost cei mai buni profesori pe care i-am fi putut avea.

Viaţa nu e o bibilioteca, oamenii da. Ştim pe de rost prea multe poveşti care nu sunt ale noastre.

Nu încerca să-mi deschizi ochii doar pentru că tu eşti nefericit.

Întunericul de la capătul tunelului n-a fost făcut pentru orbi.

Batistele sunt cele mai singure obiecte de pe pământ.

În caz de urgenţă vă rog să luaţi legătura cu voi înşivă.

Photo by Ben Blennerhassett on Unsplash

Și sper să fii tot ce mi-am dorit dintotdeauna să fii.

Scrisoare către Alex VII

Photo by Diego PH on Unsplash

Băi Alex, în tot timpul ăsta a apus soarele de nu ştiu câte ori. De-am ajuns să cred că nu mai există dimineţi pe partea patului în care m-am uitat în fiecare seară.

Şi între toate apusurile astea care n-au semănat între ele, mi-am dat seama că răspunsurile ne găsesc de cele mai multe ori prea târziu. Când nu ne mai putem împacheta nici măcar regretele cu ele. Când am învăţat deja că viaţa nu se trăieşte privind în urmă după oameni care au plecat de mult. Că deşi stăm pe loc, de pe un perete sau de la mâna unui străin, timpul continuă să ticăie. Că tăcerea şi liniştea sunt două răspunsuri diferite. Că atunci când cineva vrea, va mişca mai mult decât un deget ca să obţină. Că la urma urmei, oamenii vin atunci când nu te şi nu îi aştepţi.

De căutat, le-am căutat fără să ne dorim să le găsim. Legaţi la mâini, cu urechile astupate şi ochii închişi, în momentul în care răspunsurile ne-au lovit direct în faţă, n-am făcut decât să continuăm căutarea. Am fost prea laşi şi prea proşti să acceptăm că după anumiţi oameni, pagina se rupe cu totul. O despărţire făcută doar pe jumătate poate ucide.

Trebuie să ştii când să te speli pe mâini de speranţă.
Şi în final, am o singură întrebare: eşti gata să începem din nou?