Ne-am obişnuit atât de tare să fim ziduri, încât am uitat să fim oameni. Casele nu s-ar dărâma niciodată dacă ar fi clădite din noi. Trebuie să învăţăm să fim uşi, ferestre şi mansarde din nou.
Vreau să bat în pieptul tău să văd dacă mai eşti acolo. Şi tu să răspunzi din pieptul meu. Şi să-mi spui că nu e nevoie să bat la uşă ca să-ţi intru în viaţă. Că uşa e deschisă şi cheia e sub preşul de la intrare pe care nu se mai şterge nimeni. Aşa cum scrie în Codul Bunelor Maniere adresat celor care vizitează şi alte vieţi decât ale lor.
Adevăratele cutremure nu sunt cele în care este necunoscut numărul de morţi. Ci cele în care supravieţuitorii nu-şi doresc decât să nu supravieţuiască.
Nu pot decât să încerc să ne am pentru cât mai frumos timp. Nu mult şi nu puţin. Frumos.
Suntem aproape să fim.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.