Înainte fiecare zi de 4 din fiecare lună era ziua mea. Acum singura zi din lună pe care o caut cu privirea în calendar e ziua de 18. Număr lunile de parcă numerele ar putea să-mi spună ceva. Numerele nu-mi spun nimic. Cuvintele nu-mi spun nimic. Mesajele sau telefoanele pe care le primesc sau pe care nu le primesc nu-mi spun nimic. Simt că am îmbătrânit 5 ani. Mă uit în oglindă și nu mi se pare că mai semăn cu mine. În agenda telefonului, cu o singură mișcare de deget, pot da scroll la zile întregi de apeluri primite sau inițiate. Mă scufund și nu vede nimeni. Îmi vreau viața înapoi, dar știu că nu se poate. Ce am avut și ce am trăit cândva, a murit odată cu mama. Facebook îmi răsucește cuțitul în rană și îmi trimite notificări ca să-mi arate frânturi din cum era viața mea în ziua asta din anii trecuți. Le deschid întotdeauna și încă mi se pare ciudat că, la un moment dat, m-am simțit atât de la adăpost în fața morții. Încă nu-mi vine să cred că am trăit tot ce am trăit.
Puținii oameni cu care mi-aș dori să vorbesc, nu prea mă mai caută din proprie inițiativă. Oamenii față de care nu pot să mă deschid, îmi scriu din când în când. Sunt funcțională, am fost de la bun început, dar asta a ajuns să nu mai însemne mare lucru. Lumea nu se învârte în jurul durerii mele, viețile celor din jur merg mai departe. Mă simt lăsată în urmă cu durerea mea căreia, în ochii lumii, probabil că i-a depășit de mult termenul de valabilitate.
Oamenii nu înțeleg. Pe lângă mama mea, au murit și alte lucruri. Mi-a murit sistemul de referință. Mi-a murit viitorul pe care mi l-am imaginat alături de ea. Mi-a murit sistemul de credințe. A murit versiunea mea de fiică-a-mamei-mele care prindea viață atunci când interacționam cu ea. Mi-a murit copilăria. Mi-a murit senzația de siguranță. Mi-a murit felul în care mă raportam la ideea de familie sau sprijin. Când vine vorba de părți din mine... nu știu câte lucruri au murit de-a binelea sau doar se ascund. Timpul îmi va arăta. Când mă uit la cine eram acum un an, mi se pare că eram un copil. Acum mi se pare că sunt la cea de-a doua mea viață. Într-un fel, presupun că chiar așa este.
Au fost și lucruri pe care le-am (re)dobândit. Furia probabil e cea mai pregnantă dintre ele. Nu mă refer la furia legată de moartea mamei mele, ci la furia legată de toată durerea gratuită căreia i-am dat voie să existe în viața mea înainte să se întâmple asta. Toate dățile în care am fost neîndreptățită, mințită, folosită, toate dățile în care am avut atât de multă empatie și înțelegere pentru celălalt, încât nu mi-a mai rămas nimic pentru mine. Furie pentru toate lucrurile pe care le-am ratat. Toată durerea de care m-aș fi putut scuti dacă aveam un instinct de conservare mai puternic, dacă m-aș fi iubit mai mult.
Cât despre durerea de după moartea mamei mele... asta cea mai plină de scop durere care mi-a fost dată, pentru că e manifestarea directă a dragostei pe care i-o port. Nu simt furie. Doar mă doare că trebuie să trăiesc fără ea. Că tata trebuie să trăiască fără ea. Că ea a trebuit să cunoască atât de devreme ce înseamnă să mori. Că eu a trebuit să învăț atât de devreme ce înseamnă să trăiești într-o lume în care mama ta nu mai există. Am empatie pentru mine, pentru că a trebuit să trec prin toate lucrurile astea.
Timpul trece. Cu mâna stângă îmi țin de mână suferința și cu mâna dreaptă îmi țin de mână convingerea că sunt singura persoană care nu mă va abandona vreodată. Și merg înainte.
