Nu mă mai simt stăpână nici pe mintea mea, nici pe corpul meu. Dor toată. Știu că mă va durea moartea mamei până la sfârșitul vieții mele. Cred că asta mi se pare cel mai greu de acceptat. Nu faptul în sine, că mama a murit. Ci că ea nu va mai fi niciodată de acum înainte. Mama va rămâne în neființă pentru tot restul vieții mele.
Anul ăsta e de departe cel mai lung din viața mea. Viața mea din ianuarie nu mai are multe lucruri în comun cu viața mea de acum. Să nu mai vorbesc despre cine eram în August anul trecut. Știu că nu mă mai pot întoarce acolo. Știu și că e normal ca lucrurile să se fi schimbat atât de mult.
Sunt obosită. Simt că tot ceea ce trăiesc în perioada asta mă forțează să cresc și să mă maturizez din mai multe puncte de vedere. Și dacă în unele zile strâng la piept certitudinea că voi fi bine din nou la un moment dat, alteori mă simt secată cu totul și, oricât m-aș strădui, nu mai pot zări luminița de la capătul tunelului.
Simt nevoia de sens. Am nevoie de un semn. Până una alta, mă consolez cu gândul că vara asta, care pentru mine oricum nu a fost, e pe sfârșite.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.