Cu cât mă doare mai tare, cu atât mă duc mai mult la fund. Dacă înainte obișnuiam să-mi vărs sufletul în pixelii de pe blogul ăsta, acum, când sufăr, pur și simplu dispar. Cu cât e mai multă tăcere, cu atât e mai adâncă prăpastia. Iar hăul ăsta în care am căzut de ceva săptămâni pare să nu aibă sfârșit. Mă întorc iar la câtă simetrie poate să existe în viețile noastre.
În 2014 a trebuit să renunț la bărbatul la care țineam ca la ochii din cap. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Crăciunul. După Crăciun, a sosit cancerul lui M. În tot timpul ăsta, trupul meu a somatizat.
În 2023 a trebuit să renunț la primul bărbat căruia, după 8 ani, am putut să mă ofer cu totul. Nu pentru că aș fi vrut, ci pentru că știam că el nu mai era acolo. Imediat după, a venit Paștele. După Paște, s-a întors cancerul lui M. În timpul ăsta, trupul meu trage semnale de alarmă. Serios, nu e ironic?!
Bineînțeles, există și o grămadă de diferențe între 2014 și 2023. Oameni de a căror existență habar nu aveam atunci, dar care au ajuns să-mi fie familie. Și invers. Cel care atunci m-a ținut de mână, dar care acum... mă mai ține doar (în) minte. Iar eu... am mai multă minte acum. Dar mai puțin spirit.
Știu că nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine pentru că nu poate să ia nimeni ceea ce simt. Nu poate să-mi ia nimeni durerea, teama, anxietatea, regretele. Așa că stau cu mine. Lângă mine. Încerc să disociez cât mai puțin. Și iau fiecare zi așa cum vine. Și-apoi o iau de la capăt. Ca și cum aș înșira niște mărgele pe o ață atât de subțire încât abia o poți vedea cu ochiul liber.
La început nu voiam să fac nimic pentru că totul mi se părea absurd. După mai multe astfel de zile la rând, a început să mi se pară absurd actul de a-mi îngheța viața cu totul. Încă mă adaptez. Procesez. Am momente în care-mi doresc să dau totul pe fast-forward doar ca să văd care e deznodământul, să mă pot pregăti cumva. Însă, în ultima vreme, am început să trăiesc din aici în aici. Încerc să nu privesc dincolo de ziua de azi când vine vorba de lucrurile pe care nu le pot controla. Fac tot ce-mi stă în putință și sper din inimă să fie îndeajuns. Trăitul din aici în aici e cântecul de leagăn pe care-mi adorm fricile.
Dacă atunci mă tot întrebam "de ce", acum știu că nu are rost să mă întreb lucruri care nu au răspuns. Nu e nimeni cu nimic mai special. Nu e nimeni scutit de durere. Unii trag lozul nenorocos de mai multe ori în viață. Iar eu ar trebui să trăiesc mereu cu mâinile ținute adânc în buzunare.
Asta este. Îi dăm înainte. Întotdeauna îi dăm înainte.
Înainte este singura direcție în care putem merge, oricât de înspăimântătoare e călătoria.
No comments:
Post a Comment
Vorbește-mi.