"However many tomorrows are left to me, I will miss you in every single one", Edward Lee

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

 Sunt zece zile de când Mama mea a murit. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Oricât de des aș rosti sau aș scrie cuvintele astea, mintea mea nu poate să priceapă. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Dar eu sunt încă aici. Viața mea merge mai departe. Viața de dinainte și viața de după, așa va fi împărțită viața mea de acum înainte. Nu voi mai fi niciodată la fel. Ce am pierdut este irecuperabil. Nu am cum să mă întorc la varianta de dinaintea momentului în care am mângâiat-o pe braț și i-am vorbit până a tras ultima gură de aer. Sau, mai bine zis, la varianta de dinaintea momentului în care am știut că s-a întors cancerul. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Eu sunt încă aici. Nu înțeleg. Mama mea nu o să mă mai sune vreodată. Nu o să mai apuc să-i povestesc nimic vreodată. Asta a fost. Atât a fost. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața mea în anul ăsta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața ei în anul ăsta. Nu înțeleg cum lucrurile se pot încheia definitiv. Nu înțeleg. E absurd. Simt că nu mai am suflet. De cele mai multe ori, nu mai simt mare lucru. Îmi vine greu să-mi imaginez un viitor în care mă voi mai simți plină și totodată ușoară sufletește. Mama mea a murit. Nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu o să învăț vreodată să gătesc așa cum o făcea ea. Nu o să apuc să-i povestesc lucrurile pe care le-am ținut pentru mine în anii ăștia. Nu o să apuc să-i arăt apartamentul meu din București. Nu o să apuc să-i fac cunoștință cu pisicile mele. Dacă vreodată o să am un copil, nu îl va cunoaște. Numele ei nu va mai apărea pe ecranul telefonului meu vreodată. Nu o să-i mai aud vocea. Nu o să-i mai aud poveștile. Nu o să mai fie nimeni care să-și facă griji pentru mine așa cum o făcea ea. Nu o să-i mai dau niciodată un mesaj ca să o anunț că am ajuns cu bine acasă. Nu o să apuc să aflu răspunsurile la o grămadă de întrebări. Nu o să apuc să-i arăt cum i-am așezat moriștile de vânt în curte. Nu o să mai vadă niciodată un apus. Nu o să mai mănânce niciodată o prăjitură. Nu o să mai deschidă ușa de la camera mea.

Mama mea a murit. Și odată cu ea, a murit și cine am fost până atunci. 

Încerc să strâng la piept toată dragostea invizibilă pe care i-o port. Mi-am promis că o să am grijă de tot ce a iubit și a îndrăgit pe pământul ăsta. Și știu, pe mine m-a iubit cel mai mult.

Știu. Nu mai pot schimba nimic. Dar am libertatea de a alege felul prin care voi traversa ceea ce mi-este dat să trăiesc, pierderea ei. Ăsta este singurul lucru asupra căruia mai am control.