Hometowns & inner demons

I've danced my way through the city while listening to songs that used to tear my heart out. 

I've come full circle. I've never been more grateful to myself.

Serendipity vs Vicissitude

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I've been so busy

chewing on the distance

that all this air 

between us

has set my teeth on edge.

And you...

You're taken out of

some postmodern fairy tale

and I have yet to figure out

if you're the good guy

or the bad guy.

Perhaps both –

for sure.

If Chuck Palahniuk would ever

write a fairy tale

you'd be the hero,

the antagonist

and the dragon
and
I'd be the reader that falls
for all of your characters.

If there is one thing 

that I'd want you to know

is that

you got me (inspired)

and that's a hell of a lot

to have.

Ain't this just like the present?

To be showing up like this.

War song

Photo by Jannik Kiel on Unsplash

Distance has always been 

my shield, 

but lately it feels 

like I've been heading 

towards this war 

between ourselves 

completely naked. 

There will be no survivors. 

There will be no victims. 

Everything will simply be.

Haiku #6

Photo by Shubham Chaudhary on Unsplash

Last Summer I used

to cover my sadness in
glitter – nevermore.

I've found my way back to myself.

(Self) Discoveries

Photo by Tim Marshall on Unsplash

I no longer live

at the surface of myself.

I've reached the bottom

of the Mariana Trench –

nothing more terrifying

or beautiful

will ever happen to me

again.

A rainy day in a song.

And I am finding out, there's just no other way, that I'm still dancing at the end of the day

Photo by Omkar Pharande on Unsplash

Anul ăsta a fost anul meu. 

Am atins lumina de la capătul tunelului și mi-am mânjit mâinile de soare. Nu mai am cum să rătăcesc orbecăind. Nu mai am cum să mă abandonez vreodată. Mă pot baza pe mine. O să ies afară din orice prăpastie, din orice labirint sau hău în care se va întâmpla să mă mai pierd. De fiecare dată. Sunt și voi fi mereu aici pentru mine.

There’s no such thing as ruining your life. Life’s a pretty resilient thing, it turns out.

Oh, if you keep reaching out

Then I'll keep coming back

And if you're gone for good

Then I'm okay with that.

Catharsis

Photo by Iler Stoe on Unsplash

I frown every time 

something beautiful happens

and I can't bring myself to call

and tell you all about it.

I long to hear your laughter

tangled into mine.

You once said that there were

seven women inside of me –

just know

there isn't a single one

that doesn't terribly miss you.

Today was the day I missed you the most. /

You know why, you know why,

You know why, you just don't want to say it.

Silver linings

Photo by Aakanksha Panwar on Unsplash

Săptămânile trec și mie mi se pare că trăiesc pe fast-forward. Am înghesuit în 2-3 luni, câte nu am trăit în ultimii ani. Nu fac neapărat ceva deosebit, zilele seamănă și acum unele cu altele. Ascult muzică, merg pe jos, sunt mai mereu în întârziere, muncesc mult, dorm cam puțin, mă bucur de pisici, alerg, ies cu rolele, râd mult și mai plâng din când în când.

Dar simt că am o direcție. Simt că nu mai trăiesc la întâmplare. Sunt trează. Iau decizii în mod conștient. Simt că încep să dețin controlul. Nu îmi mai dau voie să mă împing de la spate în nicio prăpastie. 

Zâmbesc când mă gândesc la cum poate fi viața mea peste 6 luni, dacă continui să fac ceea ce am făcut în ultimele luni. Și visez mult. Visez la ce va să fie, și mai puțin la ce ar fi putut să fie. 

Încă învăț: Forgiveness means giving up all hope of a better past.

Uneori ne ducem naibii, important e să nu uităm să ne întoarcem

Photo by Nature Escape on Unsplash

Mâine împlinesc 27 de ani. 

În ultimii 2-3 ani m-am simțit de parcă am fost mai degrabă un spectator al vieții mele. Am lăsat ca lucrurile să mi se întâmple, în loc să le fac să se întâmple. În puținele dăți în care am avut curajul de a alege... culmea, am ales tocmai drumul care m-a dus și mai departe de viața pe care de fapt mi-o doream. Nu am putut să îmi asum deciziile până la capăt, așa că am trăit mereu la graniță – cu un picior afară și unul înăuntru, niciodată întreagă, asumată. Nu am vrut să conștientizez că și în momentul în care refuzi să alegi... sfârșești de fapt prin a alege ceva. Sau ceva-ul ăla te alege pe tine. Am sărit din non-alegere în non-alegere și am ajuns aici – la kilometri distanță de cum îmi doream ca eu și viața mea să fim.

Dar, de ceva timp încoace, încep să mă recapăt. Acum vreo două luni a început să iasă la suprafață tot ce mi-am îngropat în timpul ăsta adânc în suflet. M-a durut ca naiba și încă mă doare. E ironic, într-un fel. E ca și cum mi-am amânat durerile; în loc să le iau ca atare, să mi le asum, să le consum la momentul respectiv, le-am ascuns sub preș. Dar câte să și poată ascunde un preș? Mai devreme sau mai târziu, totul iese la iveală. Iar acum, doi-trei ani mai târziu, m-a durut totul cu dobândă.

Cel mai tare mă dor șansele pe care am ratat să le prind de mână atunci când au trecut pe lângă mine, trenuri în care mi-a fost teamă să urc. Nu am de unde să știu dacă traiectoriile noastre se vor mai întâlni vreodată sau dacă vor mai opri cândva pe peronul meu. Știu că încerc, pe cât posibil, să îmi trăiesc viața fără să fiu într-o continuă așteptare. Nu cred în destin, pentru că asta ar însemna că nu am pic de control cu privire la ceea ce (mi) se întâmplă. Vreau să cred că ne facem viața cu mâna noastră, deși sunt conștientă că la momentul de față, anumite lucruri nu mai depind de mine, chiar dacă în trecut obișnuiau să o facă.

Așa că acum ies mai mult afară, mănânc mai sănătos. Ascult muzică care îmi face bine, și îmi ascult mai mult sufletul. Încerc să scriu mai des. Încerc să nu mă mai deconectez de la mine însămi. Sunt încă departe de mine – persoana care mi-aș dori să fiu, dar sunt mult mai aproape decât eram acum două luni. Iar asta mă motivează să iau, în continuare, decizii mai sănătoase pentru mine, să mă cunosc mai bine, să reușesc, în cele din urmă, să mă înțeleg, să mă iert și să accept.

Am tot ascultat piesa de mai jos pe repeat; ambele perspective m-au făcut să mă gândesc la mine.

Nu totul trebuie să aibă un nume

Photo by James Sutton on Unsplash

În ultimul timp m-am simțit de parcă aş fi fost beată într-una. Nu cu vodcă, nu cu tequilla sau cidru. Cu tine. E deja un ritual; nu trece zi fără să-mi torn un pahar de melancolie şi să-l dau cu totul pe gât. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Sunt mahmură constant şi nu mă doare. S-ar putea să mă doară atunci când mă trezesc – dar până atunci mai e. Până una alta, mă bucur de beția asta, de inspirație, de sentimentul de a nu putea trage suficient aer. Respir mai mult. Îmi curăț plămânii. Fac curățenie de vară prin mine – atât prin suflet cât şi prin minte. Reuşesc să trag linii şi concluzii. Reuşesc să mă înțeleg. Încep să mă iert.

Îmi dau seama că am crescut pentru că fricile mele s-au transformat în dorințe. Mă bucură ce (mi) se întâmplă, deşi e(şti) al naibii de periculos. E o lecție de modestie dar şi de demnitate să accept că nu pot controla tot ce se întâmplă. Sincronizarea a fost un lux pe care nu ni l-am putut permite – aşa cum spunea cineva acum ceva timp.

Habar nu am ce va fi. Rectific – habar nu am dacă va fi ceva, orice. Ştiu, în schimb, că au început să mi se descurce toate în suflet. Efectul domino. Orice va fi sau nu va fi, e multă lumină şi inspirație. 

Acum, când mă uit în oglindă, îmi dau seama că încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine. Mi-am lipsit. Mi-ai lipsit.

Photo by Andrik Langfield on Unsplash

Que será, será.

Haiku #5

Photo by Alan Tang on Unsplash

Sitting at the edge 
of my self; wondering if 

I should take the leap.

Invitation

Photo by Guillaume Flandre on Unsplash

My wounds are craving 

for the salt on your lips –

and oh, how beautiful it is

to ache just enough to live

without ever breaking.

Nebunie de aprilie

Photo by Florian van Duyn on Unsplash

Dacă e trenul tău cu adevărat, poți să-l prinzi și mai târziu, chiar dacă ai ratat prima stație.

The boy who heard wolf

Photo by Roberto Nickson on Unsplash

I've shared my bed with many ghosts 

and yet, it's you and every 

should-have-been-but-never-has

that haunt me the most,

you were the truth –

both the question & the answer

and I was too afraid to ask,

fear is now the currency of my existence

and you're my most expensive hope.

Still, nothing hurts more

than knowing that while

I'm crying out my despair,

the only word that 
you can hear is

wolf.

Haiku #4

Photo by averie woodard on Unsplash

You took away all

of my sorrows; gifts that I

should have never sent. 

"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /