Saturday, May 18, 2019

Nu totul trebuie să aibă un nume



În ultimul timp m-am simțit de parcă aş fi fost beată într-una. Nu cu vodcă, nu cu tequilla sau cidru. Cu tine. E deja un ritual; nu trece zi fără să-mi torn un pahar de melancolie şi să-l dau cu totul pe gât. Şi apoi încă unul. Şi încă unul. Sunt mahmură constant şi nu mă doare. S-ar putea să mă doară atunci când mă trezesc – dar până atunci mai e. Până una alta, mă bucur de beția asta, de inspirație, de sentimentul de a nu putea trage suficient aer. Respir mai mult. Îmi curăț plămânii. Fac curățenie de vară prin mine – atât prin suflet cât şi prin minte. Reuşesc să trag linii şi concluzii. Reuşesc să mă înțeleg. Încep să mă iert.

Îmi dau seama că am crescut pentru că fricile mele s-au transformat în dorințe. Mă bucură ce (mi) se întâmplă, deşi e(şti) al naibii de periculos. E o lecție de modestie dar şi de demnitate să accept că nu pot controla tot ce se întâmplă. Sincronizarea a fost un lux pe care nu ni l-am putut permite – aşa cum spunea cineva acum ceva timp.

Habar nu am ce va fi. Rectific – habar nu am dacă va fi ceva, orice. Ştiu, în schimb, că au început să mi se descurce toate în suflet. Efectul domino. Orice va fi sau nu va fi, e multă lumină şi inspirație. 

Acum, când mă uit în oglindă, îmi dau seama că încep să semăn din ce în ce mai mult cu mine. Mi-am lipsit. Mi-ai lipsit.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.