"One of the most healing things you can do is recognize where in your life you are your own poison."

Photo by Elia Pellegrini on Unsplash

Încerc de jumătate de oră să scriu. Pur și simplu nu pot să exprim ceea ce simt. Nu știu dacă e bine sau rău. În ultima vreme mă simt de parcă nu mai știu nimic – nici măcar despre mine. Cred că mă dor multe lucruri, dar m-am obișnuit atât de mult să simt în felul ăsta, încât nici nu mai percep durerea ca a fi durere. E pur și simplu parte din mine, din zilele pe care le trăiesc.

Mă doare să știu că totul este rezultatul acțiunilor mele. Și pentru asta simt că nici măcar nu am dreptul să fiu tristă. Cum am dreptul să mă simt? Oricum nu îmi mai dau voie să simt nimic - mă pedepsesc pentru orice. Trăiesc ce trăiesc și mi se pare că sunt bine. Însă sunt doar oarbă. Superficială. Normal că sunt bine dacă refuz să conștientizez tot ce mă doare. Normal că sunt bine dacă umblu legată la ochi prin sufletul meu. Întunericul nu doare. Doare în schimb să îți lași durerile la uscat pe o sârmă. Să le vezi în lumina soarelui. Ca să te vindeci, trebuie să dori. Iar eu trăiesc atât de mult la suprafața sufletului meu, încât nu mai am cum să dor. Așa că atunci când întâmplarea face să privesc puțin în mine – e dezastru. Deci închid repede fereastra pentru că e mult mai ușor să crezi că nu te doare nimic.

Cu siguranță am fost lașă, poate am fost și egoistă. Dar nu am fost niciodată rău intenționată. Iar tu ai fost și ești geamandura mea. Problema e că am ajuns atât de departe în larg, încât nu mai ai cum să mă vezi. Crede-mă, încă sunt acolo. Am fost mereu acolo – lăsând la o parte orice tăcere. Doar pentru că ceva nu se arată în fața ochilor tăi, nu înseamnă că nu există.

Nu știu ce doare mai mult – cât de definitiv pare ceea ce simți sau faptul că sunt singura responsabilă pentru situația în care s-a ajuns. Poate amândouă la fel de mult.

Liniuța asta nu va dispărea complet vreodată. /