Photo by Saad Chaudhry on Unsplash

I do. Still.

Vreau un somn fără vise

Photo by Parker Coffman on Unsplash

Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă. 

Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți. 

Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.

Nothing ever truly ends

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I close my eyes

to feel the cold air

touching my lungs

again –

I was warm,

the light was 

so tangled in my hair

that my fingers 

turned to gold.

Everything about it was

a forever could have been.

Back then,

there was a storm

raging

in my heart

and no one heard

the scream,

the thunder.

At night

the walls of my room

were filled with

lightings coming out

of my chest,

but the noise never 

woke anyone up

besides myself.

Everything ended

how all things end:

it didn't.

Think about it,

nothing ever truly ends,

isn't it so?

Yes,

with time

the storm 

turned to drizzle,

the thunders

turned to whispers,

the lightning

turned to dark,

but the core of it all

lives on

in me.

I just had to let go

of the storm

so I could live.

Sometimes,

at nights,

I think of you. 

I close my eyes

and I'm on that bridge again,

the city lights

reflecting 

in the water,

the cold air

smashing 

my lungs.

I'm smiling 

because

I can still hear the thunder.

Nothing ever truly ends

because nostalgia

will carry on

forever

and oh,

how lucky we are

to have lived things

worth feeling nostalgic over.

One of the most nostalgic songs I've ever heard. It fits.

We don't have to live forever

Photo by Yingchih on Unsplash

My arms

shattered

as I slowly

placed them around him.

He whispered

"can I call myself

broken 

if I've never felt

whole?"

I nodded,

yet broken was too much

of a whole

to describe

him.

I leaned over, 

my arms grew back on –

they had to.

There was a lot

left to heal.

Cravings

Photo by Jr Korpa on Unsplash

Her soul

was dripping 

from his mouth –

there are many kinds

of hungers

and this may just be

the most dangerous one.

We will never be of the same age again

Photo by Annie Spratt on Unsplash

I always felt like

I was going to die 

young;

yet, as years go by,

I'm slowly losing this bet

I've made against myself. 

So here I am 

living –

still doing things for the first time

like eating sushi,

meeting people,

new places

&

every time

I live something for the first time

I think of you

and how your list

of first things

is never going to grow out

to be more than it was

last November.

The first bite of cake I had

after you died 

was the worst.

Enjoying

the small things

while going on living

felt unfair

to you,

but month after month

I learned to let go

of the guilt.

I've folded the memory of you

and hid it in my heart –

I often take it out

and leave it in the sun

to make sure the dust

won't settle on it.

You're still here,

even though you're not.

You told me

you liked my poems,

I'm sorry this had to be

the one written about you.

Written today while waiting in a hallway. It took me months to finally be able to write these feelings down. I'm sorry. 

Closure

Photo by Mateusz Klein on Unsplash

Your teeth cracked

against my bones –

there's something

evil 

in being so greedy

to feel whole again,

I whispered

to myself.

I didn't even blink

or shudder.

You see,

I was a mountain

of all the never-ending stories

that I got to live

with people who felt more like

ghosts

than anything else. 

A mountain of unfinished... everything –

business, 

words,

plans. 

You should have known better:

mountains never quiver &

it's the anything unfinished

that ruins us

in the end.

Write a song, make a note
For the lump that sits inside your throat.

In a world of chains

Photo by Aditya Ali on Unsplash

In a world of chains
he's hushing his pace away, 
but nobody hears the sound
of him living –
everyone carries on singing,
with each step,
the music of their past. 

We all live dragging chains around –
the trick is to remember
that we once knew
how to dance
enjoying
the music of silence.

Written in the bathtub while listening to this song. 



Take to new heights far above, far above the city lights,
Open your way into the atmosphere,
It's beautiful, it's beautiful what we have here.

Haiku #3

Photo by SINEWAVEKID on Unsplash

I let myself go

as my skin dropped to the floor –

no place left to hide. 

Haiku #2

Photo by Connor Martin on Unsplash

I silently smile

at the sight of my own heart –

the monsters all sleep.

Haiku #1

Photo by Kenrick Mills on Unsplash

I can barely lie

under my skin anymore –

too much life within.

In every way you do

More than I could say you knew 

And life is so strange it’s true

But so are you.

There's something that happens to you when you come back to your hometown

De fiecare dată când vin acasă, parcă mi se așează și mai bine sufletul în mine. Muntele mă vindecă. La orice colț de stradă zăresc sens și o părticică din povestea la care tot scriu de 26 ani.

În orașul ăsta nu mă voi rătăci niciodată – nu pentru că i-aș ști străzile pe de rost, ci pentru că nu o să uit vreodată drumul înapoi spre mine. 

I'm left staring in awe

So much life beyond my control

But it's better that way.

Nebunie de iunie

Capul îmi vâjâie, inima-mi tună și-mi sfărâmă coastele. Umerii mei se clatină, dar nu cad. Vreodată. Când viața mea e întoarsă pe dos, totul capătă mai mult sens. Cu cât e mai mult haos, cu atât sunt mai vie. Cu cât mi se mușcă mai adânc din suflet, cu atât sunt mai întreagă. Paradoxuri peste paradoxuri. Urletul mi se preface în râs. Râsul mi se preface în zâmbet. Zâmbetul mi se preface în urlet. Trăiesc.

How rare and beautiful it truly is that we exist.

Photo by Annie Spratt on Unsplash

Începând cu ziua de ieri, nu vom mai avea niciodată aceeași vârstă. Nu voi uita vreodată. 

H i r a e t h

Photo by Alexander Popov on Unsplash

I am carelessly running

into things that remind me

of you.

Being here,

inside myself,

has never felt safe –

I am slowly walking 

on the tip of my toes

hoping I won't bump

into memories of you.

You're made of a nostalgia

I'll be feeding on with hunger

and I won't stop,

I can't stop

until I'll wolf

everything down

to the last

could have been.

First poem written in almost 2 years – walking home with the headphones in my ears. I cannot recall the songs. Random inspiration. 

Be easy. Take your time. You are coming home. To yourself.

Play la piesă.

Acum că privesc la ultima postare de pe blog, mi se pare din cale afară de ironică, cu toate că la acel moment habar n-aveam c-o să treacă mai bine de un an până când o să postez iar. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au mai dat, din când în când, un click pe blogul ăsta. Unii dintre voi mi-ați și scris și m-am bucurat să văd că nu au fost date uitării toate cuvintele scrise pe aici.

De ce nu am mai scris? Am rămas fără calculator de prin ianuarie anul trecut. L-a stricat pisica și nu am apucat să iau altul, până acum 2-3 săptămâni. Dar, bineînțeles, asta e mai mult o scuză. Puteam să scriu și fără să am acces la un PC, la fel cum puteam uploada articole de pe alt calculator. Așa că unde e adevărul? Cred că undeva la mijloc între teama că nu voi mai putea scrie așa cum o făceam înainte sau așa cum îmi dorem, oboseala de la muncă, teama de a fi sinceră – în scris nu m-au lăsat niciodată degetele/inima să mint, lipsa de disciplină sau motivație, rutina – toți monstruleții ăștia pe care odată ce-i lași să acapereze ceea ce iubești, riști să fii pierdut. Așa că a trecut un an fără să scriu un poem, fără să povestesc în scris un vis care m-a marcat într-un fel sau altul, fără să mă joc cu vreo pagină de roman făcând un blackout poem și fără să scriu măcar o pagină de jurnal. Secetă totală – nu am trecut niciodată prin vreo pauză atât de majoră. Singurul contact pe care l-am avut cât de cât cu scrisul a fost un bullet journal pe care l-am început în ianuarie anul ăsta ca să pot să mă organizez mai bine și să încerc, pe cât posibil, să revin la vechiile obiceiuri. Și iată că sunt aici, deci a funcționat! Mai mult de atât, acum 2 zile, în curtea copilăriei mele, am creat primul blackout poem din ultimul an. Încă nu a primit un titlu.

Povești? Ar fi destule. Cred că ceea ce-mi lipsește e curajul de a le scrie. Și nu curajul în fața celor care ar putea citi, ci, cum am zis mai sus, curajul de a fi onestă cu mine însămi. Adevărul poate fi zdrobitor, iar ignorarea a fost de fiecare dată mai ușoară decât asumarea. 

Câteva lecții (re)primite în anul ăsta. Există viață și speranță după boală. Prietenii noștri cresc uneori mai repede decât o facem noi – la un moment dat viețile noastre și timpul nu vor mai fi în sincron, iar asta e firesc și în regulă. Nostalgia pe care care o simt de fiecare dată când merg Acasă, e o binecuvântare - nici măcar nu am conștientizat ce frumos am trăit! Viața e absurdă. Uneori, la fel e și moartea. Nu putem subestima cât e capabil sufletul să îndure. 

Închei cu promisiunea că nu va mai trece încă un an până la următoarea postare. 

Can't stop your light from reaching my eyes.