Tuesday, March 20, 2012

Două luni din păcate pământene

În ultima vreme îmi petrec zilele fiindu-mi dor. De ce sau de cine anume nu ştiu exact, cel mai probabil de tot ceea ce a fost şi am fost anul trecut. Când acum-ul ăsta era un cândva departe-departe-şi-foarte-aşteptat. Din când în când mă duc acasă şi, prin mormanul de hârtii scrise, dau de aşa zisele "descrieri" sau mai bine zis "speranţe" privind ceea ce avea să urmeze. Azi. Și-mi amintesc cum visam la zilele astea. Și-mi vine să mă bat pentru felul în care de cele mai multe ori le irosesc. Pentru felul în care mă pierd prin tramvaie şi supermarketuri în care caut rodii şi nu găsesc aproape niciodată. 

Nu există un schimbător al vitezei-cu-care-se-petrec-schimbările-în-viaţa-noastră. Nu poţi controla. Și mai important: nu poţi sta pe loc. Altfel le, dar mai ales îţi rămâi în urmă.
Sunt atâtea locuri şi atâţia oameni de care mi-e cumplit de dor şi nu pot să le spun.
Și colac peste pupăză îmi lipseşte şi părul meu lung. Și nici lui nu-i pot spune că de! L-am tăiat de bună voie şi nesilită de nimeni.

Până una alta, mai turnăm un pahar de aşteptare. Stăm liniştiţi. 
Barul ăsta nu se închide niciodată.

3 comments:

  1. M-ai lasat fara cuvinte... din nou. :) Parca ai scrie despre mine :)

    ReplyDelete
  2. Primavara mereu ne amintim ca timpul trece si noi trecem prin el.

    ReplyDelete

Vorbește-mi.