Thursday, March 29, 2012

Azi a fost prima zi în care am vazut pe cineva citind în tramvaiul 32. După o bătălie crâncenă cu miopia mea am reușit să zăresc titlul "Pași pe sticlă". După luni intregi... îmi vreau părul lung înapoi. Știu, știu, știu că o să crească. Dar eu vreau acum! Suntem bolnavi de acum. Și nu doar copiii sufera de boala asta. Toti. Nu mai avem răbdare. "Timpul nu mai avea răbdare"? Nu. Noi nu mai avem răbdare. Noi nu îi dăm timp timpului să-și faca treaba. Vrem totul ACUM. Verișoara mea Iri(s) are trei ani și e o mică-mare cocoțată! Astăzi a urmărit prin curte o pisică cu atâta perseverență încât atunci când pisica s-a urcat pe acoperiș, vara-mea țop țop țop după ea pe scară. Apoi a rămas blocată pe acoperiș și nu mai putea să se dea jos pentru că "îi era fică de înălțimi". Nu-i prima dată când se urcă pe te miri ce. Dar mi-a dat o senzație super faină ce a spus mătușă-mea după ce mi-a povestit toată întâmplarea "are un înger pazitor. Și îi cam dă de furcă". Astăzi mi-a spus tata la telefon că are o surpriză pentru mine. Mi-a tras pe cd caseta video cu mine de când eram mică. De-abia aștept s-ajung acasă să mă văd pe mine kinder. De-abia aștept vara. Acum două zile spuneam că mi-aș dori să fie o toamnă din aia cu multe zile ploioase. Azi de-abia aștept vara. Am uitat ce am visat aseară. Sau pe cine. Tot ce-mi amintesc e că era cineva pe care nu mai văzusem de mult timp. Acum trag canapeaua, dar nu mai dorm doar pe jumătate din ea. Dorm pe diagonală. Mi-e dor de acasă. De-abia aștept masterul ca să fac doar română. Vreau role. De când sunt aici am descoperit că-mi plac la nebunie rodiile și badmintonul. Am un gol în stomac. Nu știu de ce. De obicei când mi se întâmpla asta îi sun pe ai mei ca să mă asigur că sunt ok. După ce vorbesc cu ei de multe ori golul dispare. Azi însă, nu am credit. Sunt fixată pe melodia Belong de la Cary Brothers. Sunt zile în care caut în arhivă aceeași zi din anul trecut. Ca să mă mir pentru a 274925238f3h4843 oară de câte lucruri se schimbă. Și câte nu. În drum spre casă, la 2-3 minute de mers pe jos după ce mă dau jos din tramvai, e o curte în care se află doi câini. Unul dintre ei e ciobănesc și este suuuperb! Jur, îmi vine să-l iau acasă, e atât de pufos încât îmi vine să sar gardul ăla ca să-l strâng în brațe cât de tare pot. Astăzi stătea sprijinit de gard. Mi-am făcut curaj și l-am mângâiat după ce mi-a spus o femeie că nu mușcă. Am scos din geantă un corn cu ciocolată și i l-am aruncat peste gard. L-a mirosit și când a dat să-l mănânce, a venit celălalt câine și l-a mâncat. Ce m-a surprins însă, a fost că ciobănescul n-a reacționat în niciun fel. Nu l-a mârâit sau altceva de genul ăsta. Am promis că maine îi fac un sendviș de-acasă. Și i-l duc! În ultima vreme ascult mai mult cover-uri la pian decât cuvinte propriu-zise. E un nene la Unirii care vinde mereu pui mici de câine. Nu știu de ce, dar mă enervează. Probabil din cauză că ține cățelușii într-o poziție foarte incomodă. Am "priză" la copii mici și nu mă supăr deloc. Încă ceva. De câteva zile încoace Iri(s) îl spune corect pe N. Din Aca am ajuns să fiu și pentru ea Anca. Acum câteva minute a coborât jos și mi-a spus un secret pe care însă nu o să-l scriu aici. Sâc sâc!

Până una alta, s-a astupat și golul din stomac. E bine. Azi nu moare niciun om pe care îl iubesc.

2 comments:

  1. Citindu-te am ramas cu un sentiment placut. Cred ca asa ma simt in bratele omului care ma acopera cu caldura. Randurile tale sunt jucause si abunda de caldura. Golul din stomac dispare cand vorbesti cu cei dragi.

    ReplyDelete
  2. mulțumesc!
    deși... sinceră să fiu, în graba de dimineață am uitat să îi duc cățelului ceva de mâncare :-s

    ReplyDelete

Vorbește-mi.