Daughter of Daedalus

Photo by Manish Upadhyay on Unsplash

My wings are not made of wax.

When will I stop flinching like they are?

There’s no sun in the whole universe

that could ever bring me down.

I know, I know, I know.

4 iulie 1776

 

Photo by Ryan Holloway on Unsplash

Nu trebuie să uit că nu mă ține nimeni de mână în afară de mine. 

Așa cum nu trebuie să uit toate brațele pe care le-am părăsit atunci când mi-am dat seama că nu știu cum să mă țină. Nu o să uit nici urechile care m-au auzit cu adevărat de-abia după ce am trecut pe partea cealaltă a podului. Eventual după ce am aprins bricheta ca să-i dau foc cu totul. Nu o să uit ușile pe care le-am închis pe dinafară. Ochii în care am ales să nu mă mai uit. Buzele cărora nu le-am mai dat voie să-mi atingă nici măcar obrazul. Nici pernele pe care nu am mai așezat capul odată ce mi-am dat seama că nu-mi mai pot odihni gândurile pe timp de noapte.

Nu o să uit toate dățile în care am plecat. Așa cum nu o să uit nici ce m-a făcut să plec. Și cum fiecare plecare a fost o reîntoarcere la mine.

Umbra cât copacul

Photo by Jan Huber on Unsplash 

Mă uit în oglindă și semăn cu mine – cu cine obișnuiam să fiu, dar și cu cine îmi doream să fiu. Privesc în față. Mai am mult de mers, dar mă țin și picioarele și sufletul. Știu că anul ăsta este un an cheie pentru mine. Tranziția va fi majoră, atât pe dinăuntrul meu, cât și pe dinafară. La fel ca întunericul din fața căruia încerc să nu mai fug.

Învăț să stau cu ceea ce simt fără să înnebunesc. Viitorul meu îmi pare mult mai incert decât mi se părea acum o lună. Cu toate astea, fac tot ce-mi stă în putere ca să nu-mi las mintea acaparată iar doar de moarte, boli, pierdere, doliu. Îmi controlez mintea și îmi las corpul liber. Să simtă. Să-mi spună ceea ce mintea nu poate să articuleze.

Epiderma asta în care am fost zidită se transformă, încet încet, din colivie, în adăpost. Mă simt în siguranță în mine. Nu mai fug din calea mea, îmi dau voie să fiu. Mă încred în intuiția mea și încerc să trăiesc fără să rămân paralizată pe loc, de teamă că pământul de sub picioarele mele s-ar putea surpa la următorul pas. Îmi îmbrățișez fricile. Îmi țin de mână anxietatea. Mă mângâi singură pe creștet și-mi spun că orice ar fi să fie și orice ar fi să vie, voi supraviețui. 

Întotdeauna am supraviețuit. Asta a fost singura constantă.

Guilt, the gift that keeps on giving

Photo by Thanos Pal on Unsplash

Nu e ușor să ai o relație cu cineva care are oasele învelite în doliu în loc de carne. Nici să îmbrățișezi pe cineva care a plecat din el însuși. Sau să încerci să săruți pe cineva care e mai aproape de inexistență decât de viață.

Nu pot lua înapoi moartea mamei mele. Cum nu pot lua înapoi nici durerea pe care ți-am cauzat-o fără să vreau. Dacă aș putea, aș lua-o și aș ascunde-o la capătul lumii, să nu-ți mai întâlnească privirea vreodată. Aș înfuleca-o pe toată, doar să nu trebuiască să o mai simți tu. Mă doare mai tare SĂ ȘTIU că suferi, decât m-ar durea SĂ-ȚI SIMT toată suferința. Dar oricât mi-aș dori, nu pot lua ce simți. Nu te pot muta din calea ei.

Nu aduce niciun fel de consolare, știu. Dar durerea mea îi ține companie durerii tale de la 13 km distanță. Ți-aș da sufletul meu la schimb pentru cinci minute ca să te poți convinge pe pielea ta.

Și crede-mă, dacă aș putea, aș trece iar prin ultimul an, singură de data asta, doar să te știu pe tine la adăpost de mine. Deși știu... nu a fost niciodată vorba despre asta.

Nu e nimic performativ în lacrimile mele

Photo by gbarkz on Unsplash

Nu e nimic performativ

în lacrimile mele

doar

strigăt

doliu

şi haos

nu mai am nevoie de brațele nimănui

să-mi dau voie

să mă plâng afară din mine

înapoi la 

viață

înapoi la 

primă gură de aer după moarte

înainte la 

mine

aşa că

întoarce-mi spatele dacă 

şanțurile de pe obrajii mei

sunt prea mult

şi curăță o ceapă

poate aşa îți vor curge şi ție

lacrimile neplânse

după copilul pe care l-ai pierdut

şi nu va mai trebui

să compensez eu cu

lacrimile mele.

A bird on Atlas’s shoulder

Photo by UnKknown Traveller on Unsplash

My heart

is heavy as a secret, 

yet your Atlas shoulders 

carry it without knowing, 

mistaking it for the tiniest 

bird 

alive.

Aș da orice să mă pot întoarce înapoi

Anul ăsta se fac două veri fără tine. Vara era anotimpul meu. Acum va rămâne mereu (și) anotimpul în care mi-ai murit. În seara asta mi se prăbușește pieptul de durere. Asta se întâmplă când mă opresc locului pentru câteva momente și nu mai disociez. Încă nu-mi vine să cred. Caut pe drive poze din copilărie și din adolescență. Mă uit la mine căutându-te pe tine. Mă uit la mine știind că atunci trăiai și tu, că nimeni nu avea habar de ce urma să se întâmple, că eram încă la adăpost de moarte, chiar dacă nu eram la adăpost de viață. Mă uit la mine, nu ca la mine, ci ca la copilul tău.

Îmi vine să zbier, dar sunt prea civilizată să-mi deranjez vecinii. În general, sunt prea civilizată să mai deranjez pe cineva cu durerea mea. Dar dacă mai aud o singură dată întrebarea „de ce, ce s-a întâmplat?”, drept răspuns la cuvintele mele „nu, nu sunt bine”, o să dau naibii toate normele sociale și o să dezlănțui toată durerea asta pe care sunt prea politicoasă să o mai afișez de față cu restul.

Cui nu-i convine, nu are decât să se ducă naibii. Nu mi-ar strica niște companie.

PS: Duminică am cântat mult și am ascultat pentru prima dată în luni de zile, intenționat, muzică nouă. Iar în seara asta am plâns cu tot corpul, nu doar cu ochii. Nu știu cum altfel aș putea descrie felul în care curge viața mea. Sunt toată un haos pe două picioare.

I never grew up, it's getting so old

Photo by Karine Avetisyan on Unsplash

Timpul se încurcă și se descurcă în mine la nesfârșit. Trecutul, prezentul, viitorul - toate se zvârcolesc în mine. Picioarele mele aleargă înainte, ochii mei privesc înapoi, inima mea bate pe loc, ca o minge de basket care așteaptă să fie pasată cuiva. 

Sunt toată întoarsă pe dos și, în același timp, simt că încep să mă așez. Paradoxuri peste paradoxuri. Presupun că asta înseamnă că mi-am luat viața din cuierul în care am atârnat-o acum un an și încep, în sfârșit, să o trăiesc mai departe. Momentele în care nu-mi mai simt corpul apar și acum, dar mai rar. Nu mai plec atât de mult din mine. Probabil mă vindec. Dar toate vindecările mele vin la pachet cu multă vină. E ca și cum trebuie să-mi plătesc liniștea și vindecarea cu lacrimi. Altfel, nu simt că mi-o permit.

Uneori mă gândesc până când o voi mai putea duce așa? Apoi îmi amintesc că ăsta e tiparul meu vechi, de când mă știu, deci probabil o pot duce așa la nesfârșit. Sunt atât de familiare durerea și sentimentul ăsta de vină, încât e mai greu să mă despart de ele decât să continui să le îmbrac. Dar... vreau nu vreau, lanțurile astea trebuie sfărâmate. Ori eu, ori ele. 

Și dacă este ceva ce am stăpânit de când eram copil, e cum să supraviețuiesc. Doar pe mine nu m-a stăpânit nimeni.

Exorcizare

Photo by Tim Mossholder on Unsplash

Mi-aș stoarce oasele

până la ultima picătură de vină 

și le-aș pune la uscat 

înainte să le îmbrac din nou - 

dar știu că pașii mei 

ar găsi oricum 

alt întuneric pe care 

să-l încalțe, 

așa că 

ce rost ar avea?

Adăpost sub cerul liber

Photo by Clayton Caldwell on Unsplash

A trecut prima lună din an. Muncesc, fac terapie iar, ies zilnic din casă, socializez. Dar cel mai important este că joc basket iar. E greu de explicat ce simt atunci când bat mingea pe teren. E ca și cum ar fi extensia mea. Ca și cum îmi țin copilăria în mâini. Toate visele, speranțele, planurile, toate lucrurile spre care tindeam, dar și toate lucrurile de care voiam să fug, toată durerea pe care voiam să o las în casa cu numărul patru. Pe teren mă simt întreagă, în siguranță, invincibilă.

Exact cum mă simțeam când eram copil și alergam spre terenul de basket ca să mă simt la adăpost.

Rezoluții

Photo by Fulvio Ambrosanio on Unsplash

Știu că nu există nicio diferență între 31 decembrie și 1 ianuarie, dar mă ajută să știu că, măcar calendaristic, există o delimitare. Am nevoie să mă raportez la cea mai neagră perioadă din viața mea ca la Atunci, nu ca la Acum. Ultimele două săptămâni au fost foarte dificile, iar Crăciunul ăsta a fost, de departe, cel mai crunt. Acum că s-au dus sărbătorile, încep iar să mă așez. Nu doar că trebuie să-mi revin, vreau să-mi revin.

Am o singură rezoluție pentru anul ăsta - să ies zilnic din casă. În viața mea de Dinainte, eram mereu în mișcare: plimbări zilnice, înot, ieșiri, voluntariat. Îmi simțeam viața plină de sens. Anul ăsta au fost zile la rând în care nu am pășit în afara pragului. M-am sălbăticit. Și știu că statul afară, la aer, îmi face bine, indiferent de anotimp. Oamenii, luminile sau soarele, zgomotul sau liniștea, muzica în căști, toate lucrurile astea mă inspiră și mă alimentează.

Încerc să nu pun prea multă presiune pe mine. Ăsta e singurul meu obiectiv. În funcție de cum merg lucrurile, probabil voi mai adăuga și alte rezoluții în următoarele luni.

Momentan, în ambele seri, picioarele mele m-au dus, aproape instinctiv, către terenurile de basket din parcul Liniei. Nu am jucat până acum acolo, dar asta nu contează. De fiecare dată când trec pe lângă un coș de basket, mă simt conectată cu mine, chiar dacă am renunțat la joc acum foarte mult timp. Basketul a fost o parte uriașă din copilăria și adolescența mea. Terenul a fost refugiul meu. Mă simțeam fericită, liberă, în siguranță, puternică, plină de speranță.

Nu știu să așez în cuvinte de ce, dar mi-e clar că e vorba de reconectare, regăsire, de accesarea unor resurse sau variante din trecut. Mi-e din ce în ce mai limpede, că sportul ăsta va fi ceea ce mă va ajuta să mă vindec și acum. Basketul mă forța și atunci să ies din minte și să stau mai mult în corp. Nu mă gândeam la nimic altceva decât la minge. Era liniște.

Scrisul și poezia mă ajută să dau afară, să-mi golesc inima de durere, dar simt că basketul va fi cel care mă va umple la loc de viață. Și nu cred că e o coincidență că fix astăzi am dat de cuvintele lui Andrew Solomon: The opposite of depression is not happiness, but vitality.

The happy years

Photo by Patrick Fore on Unsplash

În ultimele două zile am tot povestit cu prietena mea cea mai bună din generală despre verile noastre. Aveam cinșpe ani și zilele se întindeau până deveneau săptămâni. Jucam baschet până când nu ne mai simțeam picioarele. Eram atât de îndrăgostite de viață, de băieți, de ideea de viitor. Intram în casă doar ca să mâncăm și să dormim. Citeam sprijinită de stâlpul coșului de basket. Seara scriam într-un jurnal despre cât de minunate erau zilele pe care le trăiam. Cunoșteam zilnic oameni noi, cream legături. Ne cunoașteam pe noi în fiecare zi. Creșteam, dar rămâneam copii. A fost una dintre cele mai frumoase perioade din viața mea. Doar gândindu-mă la zilele alea, îmi simt pieptul plin de lumină.

Și în timp ce povesteam la telefon despre baschet, vară, îndrăgosteli, prietenii, băieți, vise, speranțe, dezamăgiri, despre cine am fost și cine am crescut să fim, am început să plâng. Nu de dor, nu de durere. Am început să plâng de cât de plin îmi simțeam sufletul. Îmi curgeau din ochi toate lucrurile frumoase care mi s-au întâmplat în perioada aia, toți oamenii pe care i-am îndrăgit, variantele mele care m-au adus aici, planurile, visele, viitorul, opțiunile, tot ceea ce simțeam că vreau și pot să fac cu viața mea.

Am plâns pentru bucuria descoperirii că viața mea a fost și este mai mult decât ultimul an jumătate. Mai mult decât nenorocirile care mi s-au întâmplat. Mai mult decât boli, depresie, anxietate. Mai mult decât moartea care mi-a dat târcoale. Eu sunt mai mult decât persoana care am fost în ultimul an jumătate.

Simt că mă întorc la mine. Numai eu știu cu câtă nerăbdare m-am așteptat.

A B S U R D

 

Photo by Brian Goff on Unsplash

Timpul trece. Îmi dau seama că încep să fiu mai bine pentru că am spațiu psihic să mă stresez pentru lucruri care înainte mi se păreau triviale, cum ar fi munca. Sincer, am ajuns să văd ca pe un privilegiu faptul că principalul meu stres vine din direcția asta. Înseamnă că moartea nu mai pândește la ușă și a plecat să-i viziteze pe alții. Înseamnă că am un moment de respiro, mai lung sau mai scurt, în funcție de cum mi-e norocul.

Știu că nu mă voi mai simți niciodată cu adevărat la adăpost de moarte. Am dat ochii cu ea și ea a dat ochii cu mine. Mi-a știut numele de la naștere, dar nu-mi știa culoarea ochilor până în vara anului 2023. Nu pot să trăiesc mai departe prefăcându-mă că nu există. Că e un basm al cărui sfârșit îl voi afla abia atunci când degetele mele vor fi zbârcite vor întoarce ultima pagină. 

Încerc să nu o iau razna atunci când mă gândesc, inevitabil, că va trebui să trec iar prin asta la un moment dat. Încerc să mă obișnuiesc iar cu absurdul vieții. Acum știu că nu am cum să-mi antrenez mușchii suferinței înainte de vreme. Am făcut asta ani de zile cu mama și nu pot spune că a fost mai ușor, din contră.

Așa că deschid ochii în fiecare dimineață, mă spăl pe dinți, mă dau cu SPF, lucrez, petrec timp cu pisicile, merg la sală, socializez, plâng, râd, vorbesc la telefon, scriu, citesc, fac planuri de viitor, regret decizii din trecut, mă gândesc frecvent la mama, mă gândesc uneori la oamenii pe care i-am iubit, îmi pun întrebări la care de cele mai multe ori nu știu ce să-mi răspund, îmi păstrez gândurile pentru mine mai mult decât le dau voie celorlalți să le audă, merg cu tramvaiul, îmi iau pastilele, mă machiez, port din nou funde în păr, ascult muzică, caut piese de teatru la care să merg, fac terapie, caut inspirație, simt disperare, deznădedje, speranță, furie, empatie, caut sens, scop, mă caut pe mine.

Încerc să joc cât mai bine mâna asta de cărți care mi-a fost dată. Și să nu mă ridic de la masă cu gândul că nu am trăit așa cum ar fi trebuit.

Photo by Jeremy Wong Weddings on Unsplash

Mi-am pus o fundă verde în păr și am știut că voi fi bine.

CATHARSIS

Photo by Sophie Dale on Unsplash

O să simt mereu că înnebunesc un pic când se apropie ziua ta de naștere. Nu știu de ce, dar simt că anul ăsta va fi mai greu ca anul trecut. Aveam mai mult suflet atunci. Mă simt zdrobită, mama. Și mi-e dor de tine. Îmi este dor de tine cum nu credeam că este posibil să simt fără să mi se frângă pieptul. Mă anesteziez la ordinea zilei cu orice mi-e la îndemână: muncă, seriale, jocuri, mâncare. Orice mă poate amorți măcar un pic. Am lâncezit în pat toată ziua și am așteptat să plece Sabina afară ca să pot să-mi dau voie să plâng. Când am simțit că plânsul nu mai e îndeajuns, am urlat. A fost un urlet primar, care m-a surprins din momentul în care mi-a ieșit pe gură, dar care m-a ajutat să eliberez o parte din durerea pe care am strâns-o între coaste. Mi-este foarte greu să metabolizez suferința și să nu fug de ea.

Nu vorbesc cu nimeni despre ce-mi trece prin suflet sau prin cap. Nu simt că mai există umeri pe care să-mi dau voie să plâng. M-au dezamăgit toți. Știu că sunt pierdută, dar o să-mi găsesc din nou calea. Așa cum am făcut-o de fiecare dată.

Știu că ți-am promis că o să fiu bine. Încă învăț să trăiesc viața din urma morții tale. 

Te rog, ai răbdare și trimite-mi din când în când câte un porumbel alb.

Haiku #15

Photo by Annie Spratt on Unsplash

The sorrow I caused 

returns to haunt me once more — 

a cruel boomerang.

O să mă spăl din nou pe ochi cu soare

Photo by Patrick on Unsplash

Am început să mă strig. Îmi desfac pieptul cu unghiile, îmi bag capul în cutia toracică și urlu după mine. Știu că sunt încă acolo și la un moment dat o să răspund. Nu pot să mă ignor la nesfârșit. Nu pot să trăiesc așa la nesfârșit. Așa că o să mă strig până când oasele mele vor deveni umbre și nu voi mai avea unde să mă ascund. O să mă scot de ceafă la lumină. Nu există alternativă.

How tragic, love like magic, this is not what I imagined.

Photo by Max Saeling on Unsplash

Aș fi fost în stare să jur cu mâna pe inimă că legăturile noastre sunt strânse cu noduri de nedesfăcut. Și când zic legăturile noastre, nu mă refer doar la relațiile de iubire, ci și la relațiile de prietenie. Cred că am văzut mereu lucrurile mai solide decât au fost. Simt că mi s-a ridicat un văl de pe ochi din momentul în care mama a murit. Sau poate ăla a fost momentul în care totul a început să se schimbe. Mă tot gândesc la ce spunea René Brooks: “I used to really feel the loss of friends or romantic partners because I loved them and things felt magical. Then I realized I see the best in everybody. They weren’t the magic, I was.”

Multe luni m-a durut enorm revelația asta și mi-a fost foarte greu să accept. Dar ăsta e adevărul. Relațiile mele nu ar fi evoluat în felul ăsta, dacă nu aș fi fost eu acolo să le hrănesc. Oamenii din jurul meu sunt destul de pasivi. Sau poate sunt eu prea high maintenance și am așteptări prea mari.

Mereu mi s-a spus că am o rețea de oameni foarte extinsă și solidă. Asta am crezut și eu până când a murit mama. Dintre toți oamenii din viața mea, unul singur a fost și a știut să fie lângă mine pentru o scurtă perioadă. E adevărat, cunoștea durerea asta. E greu să alini ceva de care ești străin. În rest... a fost mult zumzet în jurul meu imediat după ce a murit mama. Apoi, cu timpul, tăcere. Pentru un om care s-a raportat mereu la relații drept cel mai de preț lucru, asta a fost devastator.

Mama a murit în fața ochilor mei de cancer. Am fost doar eu lângă ea când s-a întâmplat. La patru luni după ce a murit, am aflat că și tata are cancer. M-am mutat înapoi în Brașov pentru trei luni până a primit diagnosticul, a făcut operația (în același spital în care a murit mama) și s-a recuperat. Relația cu familia e atât de complicată, încât nici nu vreau să intru în detalii. Celelalte relații din viața mea au fost în mare parte în parametrii pe care i-am descris mai sus. A fost, de departe, cea mai grea perioadă din viața mea și, cu siguranță, perioada în care m-am simțit complet singură. Stau uneori și mă gândesc la cum am putut să trec prin atâtea lucruri într-un timp atât de scurt fără să-mi pierd mințile și nu am nicio explicație. Simt, totuși, că mi-am pierdut sufletul pe drum. Ceva fundamental s-a schimbat în mine. Cred că s-ar fi schimbat oricum, indiferent de răspunsul oamenilor din jurul meu la situație.

Mi se pare că oamenii sunt atât de rupți de ceea ce mi s-a întâmplat. Când mă întreabă cineva cum sunt și răspund că mă simt obosită sau că nu sunt grozav, primesc cel mai adesea întrebarea: De ce? Ce s-a întâmplat?

CE SĂ SE MAI ÎNTÂMPLE? Nu e suficient că mi-am pierdut un părinte? Că era să-l pierd și pe cel de-al doilea? Că oricum am fost nevoită să preiau rolul de părinte? Că simt că mi-am pierdut viața pe care ar fi trebuit să o am? Că mi-este atât de dor de mama încât, uneori, când sunt singură urlu? Că sunt luni de zile de când nu mai vorbesc cu nimeni despre asta? Că oamenii cu care am vrut să vorbesc nu am simțit că sunt acolo pentru mine, iar față de cei care au încercat să facă un pas către mine, nu am putut să mă deschid?

Trec prin toate stările posibile și imposibile la ordinea săptămânii. Știu că se vede cu ochiul liber că nu sunt bine. Știu și că nu se vede magnitudinea.

Nu e ușor să te simți dezamăgit de toți oamenii pe care îi iubești. Mult timp mi-a fost greu să accept că sunt dezamăgită de ei. Parcă am încercat cumva să-i protejez. Poate încercam să mă protejez pe mine și imaginea pe care mi-am făcut-o despre ei. Poate amândouă.

Mă simt alienată. Și dacă înainte încercam să merg spre ceilalți, acum îi dau înainte pe drumul meu fără să mai caut pe nimeni cu privirea. Mă agăț de mine ca de singurul lucru sigur pe care îl mai am. Ca atunci când eram copil. Diferența e că atunci aveam certitudinea că viitorul va fi de partea mea.

Rant over. Știu că o să fiu bine, nu mi-am dat altă alternativă. Dar asta nu înseamnă că nu mă dor al naibii de tare toate lucrurile astea. Sunt toată o rană deschisă.

Leaving is not enough. You must stay gone. *Unless, you are coming back to yourself.

Photo by arnaud girault on Unsplash

În seara asta am dat accidental de un blog pe care scriam acum mulți ani. Un blog pe care nu l-am făcut public niciodată. Am început să scriu pe el în 2012 și ultima postare era din 2016. Am citit cam tot ce scrisesem pe el. Fel și fel de gânduri, conversații luate cu copy paste de pe Yahoo Messenger sau de pe Facebook, frânturi de discuții pe care le-am avut live cu prietenii, vise, dezamăgiri, întrebări la care am aflat, în cele din urmă răspunsuri. Nu știu. Poate tot ce simt acum e din pricina zilei ăsteia. Am fost astăzi cu tata să ducem flori la mormântul mamei. Merge în fiecare lună și fac tot posibilul să merg și eu cu el. Am ratat doar două vizite. Mama e acum lângă casa ei din copilărie. A fost prima dată când nu am plâns pe drum. Și este prima zi, aș îndrăzni să zic, din ultimul an, în care m-am simțit normal și bine. Atât fizic, cât și psihic. Psihoterapeutul meu mi-a făcut o schemă de tratament cu niște suplimente care ar trebui să mă ajute cu depresia. Le iau deja de vreo săptămâni și într-adevăr, am fost mai bine zilele astea. Dar azi a fost ceva deosebit. E inexplicabil. 

Revenind la blog. E năucitor să citesc despre viața mea de acum 8 ani știind tot ce urma să mi se întâmple - boala, primul cancer al mamei, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii care m-au pierdut, oamenii pe care i-am câștigat, remisia mea, recidiva, remisia mea iar, decizii pe care nu m-aș fi așteptat din partea mea să le iau, viața pe care mi-am clădit-o, pisicile, bucuriile, toată durerea pe care, uneori, parcă am invitat-o în viața mea atunci când am deschis ușa oamenilor nepotriviți, cancerul mamei, a doua oară, cancerul lui tata, singurătatea. Citesc despre mine, despre viața mea de atunci și mi se pare că e o cu totul altă viață. O viață despre care poate am citit acum mult timp, într-un roman, o viață pe care poate am visat-o, dar în niciun caz o viață pe care să o mai simt ca și cum aș fi trăit-o. O viață pe care o cunosc, o știu, dar pe care nu o mai simt ca a mea. Poate e și pentru că m-am simțit complet dezrădăcinată după ce am pierdut-o pe mama. 

Citesc și mă recunosc. Dar sunt și bucăți din mine pe care le-am înstrăinat, deși nu ar fi trebuit. Eram mai neînfricată atunci, nu respira anxietatea din cuvintele pe care le scriam atunci. Eram directă, onestă cu mine însămi. Eram plină de speranță. Presupun că, privind în ansamblu la tot ce s-a întâmplat, înainte de 2012 și după, se explică cu ușurință felul în care am evoluat. Sunt și lucruri pe care le-am păstrat, lucruri peste care am continuat să clădesc. Totodată, sunt multe lucruri pe care spuneam că aș vrea să le fac și care, 12 ani mai târziu, au rămas încă pe listă. 

Parcă m-am trezit. Îmi este foarte greu să explic. Simt că am accesat acum niște resurse inimaginabile pe care nu știam că le mai am. Niște lucruri ascunse adânc, în mine, care nu m-au părăsit de fapt niciodată. Eu nu m-am părăsit niciodată. Chiar dacă depresia a pus stăpânire pe viața mea, pe corpul meu, pe mintea mea. Eu sunt încă aici. Nu o să pot dezbrăca niciodată pierderea mamei mele. Pierderea viitorului pe care credeam că o să-l am. Dar nu o să pot dezbrăca nici visul pe care l-am avut, de când eram copil, de a face ceva frumos din viața mea.

Și știu că mama, de acolo de unde este ea, nu și-ar dori nimic mai mult decât să mă știe bine și fericită. 

O să fac tot ce ține de mine să fiu.