Daughter of Daedalus

Photo by Manish Upadhyay on Unsplash

My wings are not made of wax.

When will I stop flinching like they are?

There’s no sun in the whole universe

that could ever bring me down.

I know, I know, I know.

4 iulie 1776

 

Photo by Ryan Holloway on Unsplash

Nu trebuie să uit că nu mă ține nimeni de mână în afară de mine. 

Așa cum nu trebuie să uit toate brațele pe care le-am părăsit atunci când mi-am dat seama că nu știu cum să mă țină. Nu o să uit nici urechile care m-au auzit cu adevărat de-abia după ce am trecut pe partea cealaltă a podului. Eventual după ce am aprins bricheta ca să-i dau foc cu totul. Nu o să uit ușile pe care le-am închis pe dinafară. Ochii în care am ales să nu mă mai uit. Buzele cărora nu le-am mai dat voie să-mi atingă nici măcar obrazul. Nici pernele pe care nu am mai așezat capul odată ce mi-am dat seama că nu-mi mai pot odihni gândurile pe timp de noapte.

Nu o să uit toate dățile în care am plecat. Așa cum nu o să uit nici ce m-a făcut să plec. Și cum fiecare plecare a fost o reîntoarcere la mine.

Umbra cât copacul

Photo by Jan Huber on Unsplash 

Mă uit în oglindă și semăn cu mine – cu cine obișnuiam să fiu, dar și cu cine îmi doream să fiu. Privesc în față. Mai am mult de mers, dar mă țin și picioarele și sufletul. Știu că anul ăsta este un an cheie pentru mine. Tranziția va fi majoră, atât pe dinăuntrul meu, cât și pe dinafară. La fel ca întunericul din fața căruia încerc să nu mai fug.

Învăț să stau cu ceea ce simt fără să înnebunesc. Viitorul meu îmi pare mult mai incert decât mi se părea acum o lună. Cu toate astea, fac tot ce-mi stă în putere ca să nu-mi las mintea acaparată iar doar de moarte, boli, pierdere, doliu. Îmi controlez mintea și îmi las corpul liber. Să simtă. Să-mi spună ceea ce mintea nu poate să articuleze.

Epiderma asta în care am fost zidită se transformă, încet încet, din colivie, în adăpost. Mă simt în siguranță în mine. Nu mai fug din calea mea, îmi dau voie să fiu. Mă încred în intuiția mea și încerc să trăiesc fără să rămân paralizată pe loc, de teamă că pământul de sub picioarele mele s-ar putea surpa la următorul pas. Îmi îmbrățișez fricile. Îmi țin de mână anxietatea. Mă mângâi singură pe creștet și-mi spun că orice ar fi să fie și orice ar fi să vie, voi supraviețui. 

Întotdeauna am supraviețuit. Asta a fost singura constantă.

Guilt, the gift that keeps on giving

Photo by Thanos Pal on Unsplash

Nu e ușor să ai o relație cu cineva care are oasele învelite în doliu în loc de carne. Nici să îmbrățișezi pe cineva care a plecat din el însuși. Sau să încerci să săruți pe cineva care e mai aproape de inexistență decât de viață.

Nu pot lua înapoi moartea mamei mele. Cum nu pot lua înapoi nici durerea pe care ți-am cauzat-o fără să vreau. Dacă aș putea, aș lua-o și aș ascunde-o la capătul lumii, să nu-ți mai întâlnească privirea vreodată. Aș înfuleca-o pe toată, doar să nu trebuiască să o mai simți tu. Mă doare mai tare SĂ ȘTIU că suferi, decât m-ar durea SĂ-ȚI SIMT toată suferința. Dar oricât mi-aș dori, nu pot lua ce simți. Nu te pot muta din calea ei.

Nu aduce niciun fel de consolare, știu. Dar durerea mea îi ține companie durerii tale de la 13 km distanță. Ți-aș da sufletul meu la schimb pentru cinci minute ca să te poți convinge pe pielea ta.

Și crede-mă, dacă aș putea, aș trece iar prin ultimul an, singură de data asta, doar să te știu pe tine la adăpost de mine. Deși știu... nu a fost niciodată vorba despre asta.