Coborâri contemporane în infern

Photo by Matt Howard on Unsplash

N-a mai coborât nimeni de mult în mine

să vadă cum mai sunt, 

nici măcar eu nu mă vizitez

atât de des pe cât ar trebui

vezi tu,

drumul e lung

anevoios

zilele de concediu pe an sunt numărate,

de ce să dau ochii cu mine

când aș putea să văd marea,

de ce să îngenunchez în fața mea

și să mă iau în brațe, 

când pot să-mi torn sufletul

în palmele celor care

strâng pumnii 

fără să fi învățat vreodată

să-și țină mâinile căuș?

Până ce și iadul meu

se simte singur, 

nu-și mai întinde nimeni palmele

să se încălzească lângă el

ca la un foc de tabără.

Nu trebuie să vin niciodată 

cu mâna goală,

flăcările astea se potolesc

doar atunci când primesc tribut.

We are our choices

Photo by Dewang Gupta on Unsplash

 Sunt ani în care nu pot spune că am trăit, ci mai degrabă că mi-am evitat viața. Am privit mai mult în urmă, decât în față, am acceptat apropieri doar învelite în distanță și pixeli, am trăit în mintea mea o viață imaginată căreia nu i-a fost vreodată hărăzit să existe. Nu, nu cred în destin, soartă sau lucruri predestinate. Dar chiar și așa... există povești care nu ni se vor întâmpla vreodată. E firesc. Viețile noastre sunt limitate, chiar dacă în fața noastră se întind un infinit de fire narative din care putem să alegem. Când deschidem o ușă, automat punem zăvorul pe alte zeci de uși.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am avut curajul și dorința de a alege, de a deschide o ușă, de a începe o călătorie. Iar asta, în sine, e minunat de vindecător!

Ți-am atins bezna din gură

Photo by Cherry Laithang on Unsplash

Ți-am atins bezna din gură

cu vârful limbii

și-am știut că o să râvnesc

cu lăcomie

la tot întunericul din tine,

lasă-mă să dorm ghemuită

între coastele tale

poate așa mă voi simți

în siguranță

și liberă

colivia care își ține mereu

ușa deschisă,

nu mai este închisoare,

ci adăpost –

nici nu știi...

mi-e atât de dor să-mi închid ochii

și să simt că nu mă poate răni nimic.

Trecutul nu poate fi abandonat la marginea drumului. Dar îl putem lăsa să stea pe bancheta din spate, în loc să (ne) conducă.

Photo by bruno costa on Unsplash

Ce mult îmi doresc să mă pot lăsa ținută în brațe de tine, fără să mi se strângă carnea pe mine anticipând suferința. Să-mi poți săruta trupul sau atinge sufletul fără să faci cunoștință cu vreo rană. Spui că ești plin de cicatrici, dar ar trebui să închizi ochii ca să le poți vedea pe ale mele. Sunt peticită din cap până în picioare. M-am cusut la loc cu frânghii făcute din timp, poezie, soare, înțelegere de sine și prietenia unor oameni care sunt mai degrabă făcuți din suflet, decât din carne și oase. Vremuri disperate, cer măsuri disperate. Mi-am încropit vindecarea din ce aveam la îndemână. Sunt plină de noduri anxioase strânse atât de bine încât am ajuns să cred că într-o viață anterioară am fost marinar pe ape care nu izvorau din ochii mei. Măcar acolo genele mele să fi cunoscut secetea.

Vreau să mă atingi dincolo de piele. Să mă săruți dincolo de buze. Să mă dezbraci dincolo de haine. Să mă dezlegi dincolo de păr. Să mă prinzi cu palmele dincolo de încheieturi. Sunt curioasă de tine. Sunt curioasă de noi. Îți vreau poveștile, gândurile, privirile, zilele bune, zilele proaste, umerii, mâinile, ochii, vocea, pielea. Vreau să-ți vizitez lumea de dincolo de ceea ce pot cunoaște cu ochii. Întunericul și lumina.  

Și nu ți se pare curios cum ochii mei nu ți-au întâlnit privirea atâția ani? Câtă viață am trăit fără să avem habar unul de existența celuilalt? De acum înainte, voi ști că exiști până la capăt de timp.

Nu vom mai trece niciodată pe aici. Trăim totul o singură dată. 

Nu ar fi păcat să nu ne bucurăm de tot ceea ce ni se întâmplă?

Hi, friend

Photo by pawel szvmanski on Unsplash

Everything looks better from afar 

and baby, 

you are very far away, 

timing is everything 

and we've never been more poor

I'm pacing around

this could-have-been

with my empty pockets

trying to understand 

how could you have arrived on time 

while I was a couple of years late, 

there are answers 

that can only be found 

through living, 

so that's what we'll do, 

we'll go on living, 

knowing the other 

is somewhere 

out there

alive 

carrying this never-opened door 

within 

never knowing 

if we'll ever hear the knock.

Just another life that we will never get to live

So wonderfully living on the brink of a love.

I take off my clothes

And your heart feels the weight of all you don't know.

Normă întreagă

Photo by MUILLU on Unsplash

Îmi ocrotesc durerea,

traumele și anxietățile

de ochii celor din jur

din egoism,

nu din teamă –

cu cât tac mai mult,

cu atât îmi rămâne mai mult din mine,

e ca și cum

m-aș pune la păstrare

pentru zile negre,

puțin 

câte

puțin

câte

puțin

până o să știu că sunt 

îndeajuns 

pentru orice viitor

voi vizita

sau

mă va vizita –

zilele trec 

și eu stau de strajă 

deasupra comorilor mele

ca un dragon care

doarme mereu

doar cu un ochi închis.

Istoria se repetă atunci când trăim cu ochii închiși

Photo by Marita Kavelashvili on Unsplash

Viața se întâmplă și atât. De multe ori, ni se întâmplă. Uneori, dacă stă în puterea noastră, dacă ne duc mintea și sufletul, o facem să se întâmple. Dar chiar și așa, mi se pare că există un soi de simetrie sau ciclicitate în toate lucrurile pe care ajungem să le trăim. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Parcă trăim în spirale fără sfârșit. Cine poate ști? Istoriile noastre se repetă, uneori în oglindă, alteori la indigo.

Sunt momente, în perioada asta, în care mă simt cu totul amorțită. Știu că ăsta e mecanismul meu de apărare. Tăcerea mea – scutul sub greutatea căruia mă pot strivi? Poate. Mi se rupe sufletul, dar nu despre sufletul meu ar trebui să fie vorba aici. Îmi îmblânzesc anxietățile. Nu ele pe mine. Autocontrol. Și dacă mâine ar fi să uit toate proverbele care s-au rostit vreodată și aș putea păstra doar unul care să mă călăuzească, alegerea ar fi ușoară: a watched pot never boils. 

Copilăria nu ar trebui să fie perioada în care învățăm să fim rezilienți. O generație de copii își va crește oasele înainte de vreme. Asta e definiția nefirescului.

Viețile noastre gri

Photo by Etienne Boulanger on Unsplash

Sunt zile în care e fie prea mult loc în mine, fie prea multă înghesuială. În care ceilalți sunt fie prea aproape, fie prea departe. Zile în care e fie tăcere, fie liniște. Zile în care nu văd luminița de la capătul tunelului și zile în care simt că am purtat dintotdeauna lumina pe vârful degetelor mele. Zile pe care de-abia aștept să le încep și zile cărora de-abia aștept să le pun capăt.

Sunt zile în care mă ghemuiesc înăuntrul meu ca și cum m-aș afla în casa pe care am visat-o atunci când eram mică. Dar sunt și zile în care mă las și plec din mine. Îmi dau voie. Știu că mă voi întoarce de fiecare dată.

Trăim totul o singură dată. Nu trebuie să uit. Nu trebuie să uit.

Don't you worry about me

Freedom is what we do with what is done to us.

If you needed a sign, here it is

Am ajuns în viitor, dar mai avem de mers

Photo by N. on Unsplash

Am mai fost și n-am mai fost pe aici. Nu știu cum să (mă) explic. Cert e că în perioada asta învăț multe lucruri despre mine: despre cea de acum, dar și despre toate cele care am fost. Oare chiar încetăm să mai fim oamenii care am fost cândva? Sau pe măsură ce evoluăm, toate variantele noastre rămân cu noi, înghesuite pe sub piele? Mă simt foarte aproape de mine. Văd lucrurile foarte clar. Înțeleg motivele din spatele fiecărei decizii pe care am luat-o vreodată. Și înțeleg și de ce, la momentul respectiv, nu s-a putut mai mult. Uitându-mă în urmă, totul are sens. Nu cred în destin, soartă, lucruri predestinate sau menite să ni se întâmple. Cred că noi atribuim sens vieții pe măsură ce ne toarcem firul narativ. Iar eu aleg să pun mult sens în tot ceea ce am trăit până acum. Nu mai trăiesc la întâmplare. Direcția în care trăiesc și înaintez nu îmi este întotdeauna clară, dar este totuși acolo. Mereu. Așez intenție, sens și scop în fiecare zi pe care o țin de mână până când așez capul pe pernă. Mă simt norocoasă să mă am. Mă simt norocoasă să exist. 

În mai puțin de 4 luni împlinesc 30 de ani. Până acum câțiva ani, eram convinsă că nu o să apuc vârsta asta. Iată că m-am înșelat! E adevărat, am pierdut multe bucăți din mine pe drum: unele fără de care îmi este mai bine, altele de care uneori mi-e dor. Dar m-am și câștigat! Așa că mă bucur de viața pe care o clădesc, zi după zi, pentru mine. Și dacă îmi aplec urechea spre piept, pot să aud cum golul ăla despre care am tot scris în anii ăștia, devine, încetul cu încetul, mai plin. Cheia a fost întotdeauna la mine. A durat mult până mi-am făcut curajul să deschid ușa. 

Mi-am uitat fricile într-un vis de noapte

Photo by Chinh Le Duc on Unsplash

Nopțile se micșorează, zilele cresc, iar eu cresc odată cu ele. Încerc, însă știu că nu pot vedea cu ochii cât de departe voi ajunge. Cu fiecare zi, mă mai las și mă mai prind un pic din urmă. Simultan. Ce lucru ciudat și, în același timp, minunat! Vreau să ajung în viitor, dar nu mă grăbesc. Sunt curioasă, dar am răbdare. Ambiție. Reziliență. Nădejde. Inspirație. Mă încred iar în intuiția mea. În mine. Deși pământul de sub picioarele mele este străin, nu cred că m-am simțit vreodată mai aproape de mine. Și totul este doar Începutul.

Orice, numai să nu uit

What a mess I made in my head.