Drinking about the future

& I won't go back, I won't go back down, if I've got it then I'm keeping it around.

Photo by Napendra Singh on Unsplash

A beggar will never be able to tell the worth of a rare coin.

Preaplinuri

Photo by Micah Williams on Unsplash

Înghesui de zor în mine și tot nu reușesc să-mi umplu golul. Oricâte femei mi-aș fi, oricâte fețe aș avea, oricâți oameni aș iubi, nu e niciodată îndeajuns. Oricâte momente frumoase și urâte aș trăi, oricâte vise și coșmaruri mi-aș înghesui printre oase, tot nu reușesc să umplu spațiile goale. Nu ajung niciodată la saturație. Nu reușesc să ajung în momentul în care să mă satur, să mulțumesc frumos și să mă ridic de la masă. Se ascunde multă foame în mine. Și nu știu din ce să mai mușc să dobândesc senzația de întregire. Nu știu din cine să mai rup să-mi astup prăpăstiile dintre coaste. Nu știu ce aș putea fura, ce obiect, ce om, ce moment, ce senzație mi-ar putea acoperi lipsurile. Nu știu de unde să mai tai, de unde să mai sfâșii, de unde să mai decupez, ca apoi să ascund cu lăcomie în mine. În piept, în tălpi, în încheieturi, în umeri, în glezne. Golurile în stomac nu sunt decât treapta de jos. 

Tânjesc după preaplin. Tânjesc după oameni care să-mi poată suci și mințile și capul și sufletul și sângele în vene. Tânjesc după pacea și liniștea pe care, din cine știe ce motiv, nu-mi dau niciodată voie să le am. Tânjesc după oameni care să fie în stare să mă facă să-mi pun la îndoială ideile. Care să fie capabili să-mi demonteze piesă cu piesă convingerile. Oameni de la care să am ce să învăț, fără să încerce să mă educe. Oameni de la care să fur. Și oameni lângă care să mă șlefuiesc singură, fără să încerce să mă schimbe într-o variantă care să fie mai avantajoasă pentru ei. 

Tânjesc după mine. Tânjesc după mine, așa cum știu că aș putea fi, dacă aș începe naibii odată să-mi însoțesc cuvintele de fapte și să părăsesc zona asta de confort care îmi sufocă tot potențialul. Tânjesc după mine, așa cu lipsuri, goluri, carențe, tânjesc după mine știrbită, dar suficientă mie însămi. Suficientă mie însămi – doar așa aș afla ce înseamnă preaplinul. Nu Groapa Marianelor pe care încerc să o umplu e problema – neacceptarea și neasumarea ei este.

Aviz amatorilor: nu încerca să îmblânzești ceva care nu știe cum să fie altfel decât sălbatic.

Photo by Alexander Popov on Unsplash

N-a fost niciodată vreun pahar de vodcă mai amar decât cele închinate victoriilor mele. 

Let me be your novocaine

I can put up with the pain & I don't mind a life in vain.

Autoironic

Photo by Alexander Popov on Unsplash

Sunt și nu sunt întreagă.

Îmi pun singură piedică și bețe în roate. Îmi trântesc singură ușa în față. Îmi construiesc zilnic obstacole cât mai înalte peste care apoi mă chinui să sar. Mă împing pe mine însămi în gol. Și-asta pentru că nu pot accepta ideea că viața mea poate fi (mai) simplă, (mai) frumoasă, (mai) necomplicată. 

Fac un pas în față, după doi înapoi. După, ca să compensez, fac trei pași în față. Și patru înapoi. Pendulez într-una până când nu mai înțeleg nimic nici din mine, nici din celălalt. Pentru că nu accept nici să fiu fericită, dar nici să fiu nefericită. Nu. De ce mi-aș dori ca lucrurile să fie clare și simple? Lucrurile trebuie să fie mereu cât mai complicate. Atât de complicate încât nici măcar să nu știu de unde să încep să le descurc. Trec de la o stare la alta și am grijă să nu zăbovesc în vreo stare, în vreun loc, în brațele cuiva pentru prea multă vreme. De ce mi-aș dori stabilitate când pot să oscilez zilnic? De ce mi-aș dori certitudini când ard de nerăbdare să merg pe vârfuri pe frânghia care-mi taie prăpastia în două? Neștiind niciodată dacă o să reușesc să ajung la celălalt capăt intactă. 

Mă deztregesc de una singură. Ușor ipocrită, nu? Arăt cu degetul către alții și îi acuz că m-au jefuit de părți din mine, când de fapt nimeni n-a avut dinții atât de ascuțiți ca ai mei ca să poată mușca din mine. 

Privind partea plină a paharului? Dacă am reușit să-mi supraviețuiesc mie însămi, lista oamenilor capabili să-mi știrbească sinele se reduce la un singur nume.

Într-o zi n-o să-mi mai răspundă nici sufletul atunci când o să mi-l strig.

On ne change pas,

On met juste les costumes d'autres sur soi.

On ne change pas,

Une veste ne cache qu'un peu de ce qu'on voit.

Every single number 4 track belongs to me now

Câte voci ai, atâtea femei sunt în tine. Adică șapte.

G.

Photo by Ruben on Unsplash

Ce dor mi-a fost să-mi fie dor!

I will always be your track number 4.

Don't you get it?

Photo by Guillaume Bleyer on Unsplash

I can't kill the darkness

 inside of me

 without killing the light

 as well.

A whisper for help

Photo by svklimkin on Unsplash

Come help me end
this battle against myself - 

the monsters

never listened to me.

Rugăciune

Photo by Tim Goedhart on Unsplash

Strigăt șoaptă de ajutor: 

 Vreau să am puterea de a nu mă mai distruge. Vreau să nu mai am puterea de a mă distruge. Una din două. Mă mulțumesc cu oricare.

Poftă de întregire

Photo by Melvin on Unsplash

Oasele mele flămânzesc

și te cheamă,

iar pielea mi te strigă

din prea mult dor. 

Grăbește-te. 

Demonii mei tânjesc

după demonii tăi.

M-a vizitat inspirația la 4 dimineața. 
Lipsuri, carențe, doruri și absențe. De alții, dar și de sine.

You're the darkest shade of dark

Photo by Hasan Almasi on Unsplash

There is a war beyond my skin and it has your name.

Damned

Photo by kevin laminto on Unsplash

There are many women under my skin & I'm all of them.
I'm haunted by all the faces I'll never get to wear.

We were built to fall apart then fall back together

Remember when we couldn't take the heat

I walked out and said "I'm settin' you free".

Photo by Anastasia Zhenina on Unsplash

Oh, I may be superficial, but that's only on the surface.

Vanitas vanitatum

Photo by Matt Hearne on Unsplash

Oricât am susținut sus și tare că îmi doresc liniște și echilibru... n-am fost niciodată croită pentru așa ceva. De îndată ce lucrurile se așează și încep să intre pe un făgaș cât de cât apropiat de normalitate, mă plictisesc și încep să caut mai mult. Un mai mult care nici măcar nu cred că există. Dar ca să-mi încep căutarea trebuie să o iau de la zero, nu? Așa că-mi iau viața în mâini, o ridic deasupra capului și trântesc cu ea de pământ. 

Totul e o continuă căutare. Sunt responsabilă pentru tot.

Photo by History in HD on Unsplash

Lumea mea se prăbușește, iar eu stau fix în miezul ei. 

Pentru A.

I've forgotten how it felt before the world fell at our feet.

To the bone & to my soul

You walked with me through hell.

Photo by Ellery Sterling on Unsplash

"De fiecare dată ai aterizat în picioare."

"Încă îți permiți să fii indecisă."

I feel nostalgic for you

You know fall is coming when your eyelashes start to fall.

Photo by Matt Duncan on Unsplash

Am simțit, după nu știu cât timp, că sunt inspirată. Și asta e doar pentru că absentezi în seara asta. Dacă așa stau lucrurile... aș prefera să nu mai scriu niciun rând niciodată. Hah, pe cine păcălesc? Știi că am nevoie să-mi fie dor. Dorul mă îmblânzește și știu că uneori te saturi să fiu nebună. N-o să plec tocmai pentru că am libertatea de a face ce vreau.

Nu aduce vara, ce aduce toamna. Adică pe tine. Sunt terifiată. Tu nu? Bineînțeles că nu.

'Cause when you showed me myself, you know, I became someone else

Astăzi a fost cea mai minunată zi din anul ăsta!

Photo by Nick Scheerbart on Unsplash

Trebuia să sap mai adânc – suntem surse de lumină inepuizabile. 

Suferim de carență acută de suflet în oase

Photo by Roman Melnychuk on Unsplash

Sunt cum sunt. Cu toate că în ultima vreme mă simt mai degrabă de parcă nu aș mai fi. Nu așa trebuia să fie viața mea, asta nu e viața mea, îmi tot repetam înainte. De câteva săptămâni încoace m-a părăsit gândul ăsta. Ceea ce mi se pare îngrijorător, pentru că înseamnă că tot ceea ce se întâmplă a intrat în normalitate. E normal să fie boli, e normală teama permanentă de moarte, e normală neputința, e normală oboseala, lipsa de determinare. E normal să mă fi adaptat, nu?

 Majoritatea celor apropiați de mine sunt la kilometri distanță. Destul de ironic. Nu-i de mirare că mă simt mai mult singură. Iar blogul ăsta este ultima graniță, ultimul liant care mă leagă de cum obișnuiau lucrurile să fie. De cât de frumoasă era viața mea atunci și de cum, din prostie, ratam de fiecare dată să văd asta. Parcă mi se punea o ceață pe ochi și nu numai că deveneam oarbă, dar deveneam și proastă pe deasupra. Atât de proastă că nu vedeam cât de norocoasă eram.

Mint într-una și habar nu am de ce. Când mă mai întreabă cineva cum sunt, automat îmi vine să spun că sunt bine. De parcă m-aș încuraja singură. Sau i-aș încuraja pe ei. E ca și cum mă simt prost să recunosc că nu sunt bine. Că am mai multe zile proaste, decât zile bune, că simt că nu mai am mult până o să clachez. Că de cele mai multe ori nu răspund la telefon nu pentru că nu-l aud, ci pentru că nu mă simt în stare să vorbesc cu nimeni. Pentru că simt nevoia de a mă preface în permanență și habar nu am cum să opresc asta. După ce luni în șir am susținut sus și tare că sunt bine, cum pot eu acum să recunosc în fața celorlalți că sunt un dezastru pe două picioare? 

Oamenii nu știu niciodată ce să-ți spună. Dar eu nu de cuvinte am nevoie, ci de înțelegere. Ori... înțelegerea (aia pură) e mai dificilă de obținut. Se putea și mai rău, e doar o perioadă, o să treacă – mi s-a zis adesea. Dar ceea ce oamenii uită este că, uneori, e nevoie de un efort foarte mare pentru a mai zări luminița de la căpătul tunelului. Pentru că nu e vorba de o zi sau o lună proastă, ci de un an. An care nu pare deloc pe terminate.

Mi-am permis, după foarte mult timp, să îmi vărs o parte din frustrare aici. Să nu mă mai ascund, să nu mai bravez. Încerc să accept că e normal să mă simt doborâtă uneori, că e normal să mă simt copleșită, mică și slabă. A mă menține la nivelul pe care mi l-am autoimpus e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care am fost nevoită să le fac.

Acum câteva luni am visat un pian bântuit care cânta singur și din care se auzeau voci – 

nu mi-era frică de el. 

Photo by Michael D on Unsplash

I stopped wishing for storms. I don't want you knocking on my door. 

De ce fierbe copilul în mămăligă

Photo by Camille Brodard on Unsplash

Azi noapte, în timp ce dormeam, mi-au căzut de pe raft, direct în cap, două cărți. Colecționarul și Portretul lui Dorian Gray. Aleg să cred că de vină e Aglaja Veteranyi. De fiecare dată când mi-e frică că M. moare îmi spun povestea copilului care fierbe în mămăligă.

Every time you drove me home, I prayed for traffic

Photo by Alexander Popov on Unsplash

Azi nu mi-ai lipsit deloc. Așa că mi-am ademenit dorul înapoi la locul lui, în oase, cu melodii pe care zâmbeam cu gândul la tine. Dorul de tine nu doare. Este absența lui cea care mă zdrobește.

Amazing still it seems, I'll be 23

Photo by Colter Olmstead on Unsplash

E ultima zi în care mai am 22 de ani. S-a dus anul care m-a trecut prin foc. 
Și sunt încă aici. Departe de a fi cenușă.

We are what we dream

Photo by Maksim ŠiŠlo on Unsplash

15.03

Lui M. îi ajunsese cancerul la față, la mandibulă și îmi doream să-mi pot împinge mâinile în pielea ei să-i strâng cancerul în pumni, să-l sufoc, să-l omor pentru că a îndrăznit să se atingă de ea. 

19.03

Erau toți morți: mama, tata, bunicul, bunica. M-am trezit plângând.

22.03

M. făcea chimoterapie cu un bebeluș metalic din gura căruia ieșea un fel de vortex și pe care trebuia să-l alăpteze.

07.04

Mi se mărise o aluniță pe jumătate de picior. Aveam cancer. Se întindea. Mă înghițea.

28.04

Eram un cuplu, cu toate că în realitate este imposibil. Făceam baie în cadă și mi-a căzut o șuviță groasă de păr. M-am panicat. Am ieșit apoi din cadă și am observat că mi se umflase gingia de sus din partea stângă și că începuse să mi se desprindă dintele. Am început să scuip dinți. Erau bucăți, nu erau întregi. M-am panicat. M-am dus la el plângând și implorându-l calmează-mă, liniștește-mă în timp ce scuipam în continuare fragmente de dinți.

Cam asta vedeam sub pleoape în nopțile celei mai întunecate perioade de până acum. De câteva săptămâni, în schimb, mi s-a făcut lumină.

Made of his rib

Photo by Andrew Wulf on Unsplash

I carry my love

inside my ribs

and I am so bent

by its weight

I can barely walk.

I stopped being a woman
the day you kissed me,

instead 

I am a two-legged museum of 

things that finally make sense –

I am a museum of you 

and 

I carry myself around this town

feeling heavier than ever,

praying that I'll never be able

to walk with my back straight

again. 

Photo by JOHN TOWNER on Unsplash

Aveam furtuni în zâmbet și lacrimi în ochi. 

Mirosea a iarbă cosită încălzită de soare

Photo by Jonathan M. Hethey on Unsplash

Am trăit mereu în voia vântului, iar acum au început să-mi crească rădăcini sub tălpi.
E înfricoșător de minunat.

Sărbătorind ce a mai rămas din noi

Photo by Vincent Anderson on Unsplash

Peste o lună fără o zi o să fie ziua mea și o să sărbătoresc mai mult ca niciodată. O să beau vodcă și o să dansez și-o să țip afară din mine tot întunericul care mi-a mai rămas ascuns printre oase – un cancer de tristețe pe care l-am cărat de colo-colo, tot anul ăsta, fără să fie mulți cei care să știe. Pentru că n-am vrut și n-au vrut să știe. Oameni care m-au privit în ochi, dar care au ales să vadă prin mine. Dar și oameni care s-au prefăcut că nu-mi văd disperarea din priviri. Așa că o să urlu ca să sărbătoresc. O să-mi lipesc perna de gură și o să-mi urlu toate frustrările, toate dezamăgirile și abandonurile, toate nopțile pierdute de prea multe griji și toate diminețile pierdută prin visele altora. Și-apoi o să mă bucur și-o să râd cu gura până la urechi, isteric chiar, o să râd și o să strig de prea mult plin ce am în mine. Și-o să cânt, și-o să-mi sărbătoresc încheieturile, umerii, omoplații, picioarele – părți din mine care au știut cum să doară fără să se rupă. O să-mi sărbătoresc trupul ăsta tânăr, dar defect, în care m-am ghemuit obosită la sfârșitul fiecărei zile și care mi-a fost acasă. Și o să sărbătoresc și toți oamenii care nu-mi mai sunt și care au ales să plece cu fața către mine, ca să aibă grijă să nu-i uit. O să-i sărbătoresc pe toți pe care i-am iubit, pe toți cei care m-au iubit doar prin cuvinte. Pe toți pe care i-am părăsit și pe care, uneori, mi se întâmplă să-i mai regret. Pe puținii pentru care m-am dezbrăcat de orgoliu cerându-le să se întoarcă. Pe cel pentru care am strâns comori în suflet și care a plecat mai gol decât a venit.

Dar o să beau și în cinstea celui care a rămas și care mi-a arătat că dragostea și prietenia sunt mai mult decât le credeam a fi. O să beau pentru vocea și cuvintele pe care mi-am odihnit capul la sfârșitul fiecărei zile. O să beau pentru omul care, dacă ar fi putut, ar fi luat asupra lui măcar o coastă a muntelui ăsta invizibil care-mi crește în loc aripi, doar să mă simt, măcar pentru o clipă, mai ușoară. Ca înainte de toate. O să beau un pahar în cinstea omului care m-a făcut să urăsc geografia și numărul ăsta absurd de kilometri care a ajuns acum să nu-mi mai spună nimic. Omul care m-a făcut să plâng doar de la prea mult râs. Da. O să beau până la fund.

O să mă sărbătoresc pe mine. Și viața mea care deși merge mai departe zi de zi, habar nu am cum va fi peste o săptămână. O să beau în cinstea victoriei de a supraviețui, de a fi încă aici sufletește, de a mai putea încă uneori să plâng, de a mai avea îndeajuns de mult suflet încât să mai simt, din când în când, cum mă îmbrățișează dezamăgirea.

O să beau pentru anul ăsta care m-a făcut să fiu de fier. 
Și pentru puținele lacrimi pe care le mai las să curgă, de teamă să nu ruginesc.

Soon-ish

Photo by Hanna Postova on Unsplash

Will you quote fragments of my skin?

Photo by Aperture Vintage on Unsplash

De azi viața mea a virat, în sfârșit, spre soare.

Aveam sprâncenele arcuite a durere și buzele a zâmbet

You’re singing in your native tongue & how I long to be there within your words,

how I long to be your steady drum.

So let's sit back and watch us both go up in flames

Never put it out,
Too proud to back down.
We're going down in flames,
We're both of us to blame.
Fire with fire
Higher and higher
Fire with fire
Higher and higher and higher and higher
Back and forth, why oh why,
We're always fighting fire with fire.
Battle scarred, torn apart,
We're always fighting fire with fire.

Pe când viața mea era alta

Just give me a sign there's an end and a beginning.

*Insert here an inspirational quote*

Photo by Nate Neelson on Unsplash

E ca și cum cineva mi-a luat viața în mâini, a ridicat-o deasupra capului și a trântit cu ea de pământ. Numai că în loc să se facă țăndări, s-a încăpățânat să rămână întreagă. Așa că a luat-o din nou și-a aruncat-o cu și mai multă forță de data asta. Și tot așa. Acțiune repetată constant pe durata celui de-al douăzeci și doilea an din viața mea. An care, de departe, a câștigat titlul de cel mai urât an care mi-a fost dat să-l trăiesc până acum. 

N-am pierdut niciodată atât de mult. Sănătatea mea, sănătatea lor, bărbatul pe care l-am iubit până la disperare, prieteni pe care mi-i credeam pentru totdeauna. Și cu toate astea, încă sunt în picioare. Și cu toate astea, rare sunt dățile în care mă simt îngenunchiată. Și-aleg să cred că asta mă definește mult mai mult ca Om decât toate mizeriile care au ales să mi se întâmple. Pe rând? Nu... ar fi fost prea simplu. Deodată. De parcă toate etajele și nivelele la care se desfășoară viața mea s-au vorbit între ele, s-au luat de mână, au numărat până la 3 și-au sărit în gol deodată.

Ei bine, în mai puțin de două luni o să împlinesc 23 de ani. Și-o să se împlinească, de asemenea, și un an de când viața mea a început să se îndrepte spre haos și dezastru. Și uite, că surpriză! Mai pot încă să duc.

Almost everything I wish I'd said the last time I saw you

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Scriu lucrurile astea aici pentru că știu că nu le citești.

Mi se întâmplă uneori să mă opresc. Merg ce merg și brusc mă opresc. Îmi întorc alene capul și privesc în urmă. Nu din regret. Nici neapărat din dor. Mai degrabă din recunoștință și nostalgie. Din drag(oste). 

Stau pe loc cu spatele întors la ceea ce mă așteaptă și cu fața îndreptată spre tine și oamenii care (ne-)am fost. Închid ochii ca să ne pot vedea și rar mi se întâmplă să mă încrunt. Cum m-aș putea încrunta când în amintirile mele cel mai adesea zâmbim și râdem cu gurile până la urechi? Gândul c-am putut fi atât de fericiți mă face să zâmbesc pe jumătate. Și spun pe jumătate pentru că zâmbesc numai cu gura, cu ochii n-am învățat încă să zâmbesc fericirii pe care nu o mai avem. 

Într-un fel, este ciudat să nu ne vorbim. Dar luând situația rațional, știu că este cea mai sănătoasă și înțeleaptă decizie. În plus, e ceva temporar. La un moment dat, apele se vor așeza, pământul nu ne va mai fugi de sub picioare, iar rănile vor înceta să mai doară. Waiting game. Ceea ce e în regulă ținând cont că suntem tineri, frumoși și avem timp din plin, așa-i?

Lucrurile sunt cum sunt. Și tind să cred că totul este așa cum ar trebui să fie. Dacă ar fi trebuit să fie altfel, lucrurile ar fi stat diferit.

Mi-ai rămas ceva frumos în suflet. Mi-ai lăsat un gol, dar e un gol care nu e gol deloc. Nu știu dacă mă înțelegi. E așa... un gol plin. E un gol care nu mă roade pe interior. Dac-aș spune că nu mă mai doare deloc, aș minți. Mai doare. Dar e o durere moale, dulceagă, molcomă. Ca atunci când trebuia să ne cadă un dinte de lapte și-l tot atingeam ca să simțim durerea. 

Și pentru că știu că și tu te întrebi uneori cum mai sunt, vreau să știi că sunt bine. Probabil că dacă mi-ai atinge acum sufletul nu l-ai mai putea recunoaște. Atât de schimbată mă simt. Liniștită și echilibrată. Adesea fericită. Nu sună prea familiar, așa-i? Date fiind toate furtunile, tornadele și tsunamiurile care au stat între noi în ultimele luni.

Și pentru că eu nu am de unde să știu cum ești, vreau doar să știi că sper să-ți fie cel puțin la fel de bine cum îmi este mie. Și dacă prin absurd, ai ajuns să citești lucrurile astea, și te-ai ambiționat să citești până la sfârșit, vreau să cred că zâmbești. Și n-ai nici cel mai mic dram de amărăciune în zâmbet.

Pagină de jurnal, 24 septembrie 2012

Photo by Brandon Johnson on Unsplash

Sunt seri ca astea. Când mă plimb pe străzi cu degetele îngheţate şi respir aerul ăsta care pare identic cu aerul de atunci. De acum doi ani. Şi preţ de câteva minute mă simt teleportată în timp. Mereu înapoi, niciodată înainte. Apoi îmi dau seama că nu mai eşti. Aşa cum nici cel de toamna trecută nu mai este. Un altul e acum. [...] Cu toate astea… Acum ştiu că Adioul ăsta nu va mai fi urmat de un “mai rămân”. Linia finală n-a fost niciodată mai clară şi neîntreruptă ca acum. Nu mai există goluri pe care să le transform în portiţe de re-re-reîntoarcere. Ai fost cel mai frumos moment şi cele mai frumoase amintiri pe care nu le-am avut. Şi totul pentru că noi am fost doar în capul meu, iar imaginaţia mea ştie să facă lucruri frumoase. Plecarea ta a scos ce a fost mai frumos în mine. Şi pentru asta ai să contezi mereu. Nu atât pentru că ai plecat, cât pentru CUM ai plecat. Brusc şi Definitiv. Nimeni nu pleacă ca tine.

Ai fost primul care mi-a frânt inima. Ştiu că vor mai urma şi alţii. 

Am fost predestinaţi neîmplinirii de la bun început.

Leaving is not enough, you must stay gone

Photo by James Cousins on Unsplash

De-abia aștept să fiu goală de dragostea pe care încă ți-o port.

The hottest love has the coldest end.

Melancolii de miercuri seară

What happened to bulletproof weeks in your arms?

What happened to feeling cheap radio songs?

What happened to thinking that the world was flat?

What happened?

What happened to that?

In-between

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

I'm not broken, but I'm not whole either.

I have this feeling... like something amazing is waiting for me around every single corner.

Gânduri alandala

Photo by Tao Yuan on Unsplash

Am fost mereu un om curios. Am fost mereu omul care avea nevoie să știe toate răspunsurile și toate motivele ca să conecteze, prin linii imaginare, toate ce i se întâmplau sau i se schimbau. Eram în stare să ajung și în pragul disperării în toată nevoia asta de a-mi potoli frustrările și foamea de răspunsuri. Cel mai important lucru era să știu. Pe termen lung... nu mă ajuta cu nimic. Pe termen scurt simțeam însă că viața mea căpăta puțin sens, puțină claritate. 

Toată lumea e uimită de felul în care am acceptat situația. Cum, nu vrei să știi de ce? Nu ești curioasă? Nu te roade pe dinăuntru? Diferența dintre 2015, respectiv 2014 și 2010, este că nu mai sunt un copil. Diferența este că acum știu că nu există niciun răspuns satisfăcător. Nu există niciun răspuns și niciun motiv care mi-ar face situația mai ușor de suportat. Acum... lucrurile au sens și fără să știu motivele care au stat la baza lor. Nu vreau să știu pentru că nu m-ar ajuta cu nimic. Pentru că am acceptat lucrurile așa cum sunt. Ce răspuns satisfăcător poate exista la vreuna dintre întrebările: De ce nu mă mai iubești? Când ai început să nu mă mai iubești? De ce? De ce? De ce?

Fuck it.

Am crescut. Și nu mă credeam în stare să trec cu capul sus și grație peste toate lucrurile urâte care mi s-au întâmplat la finalul anului. Probabil asta e cea mai importantă lecție pe care am învățat-o. Să nu-l mai pun pe celălalt pe un piedestal și să mă subestimez de fiecare dată. De-asta anul ăsta va fi doar despre mine. Va fi cel mai egoist an, dar am nevoie de o perioadă lungă doar cu mine. Fără relații serioase, fără planuri și vise. Astea au fost principala problemă. Asta mi-a făcut căderea în prăpastie să pară fără sfârșit. Afurisitele de planuri și viitoruri luminoase proiectate alături de celălalt. Relații care la final au durat mai puțin de un an, dar pe care în naivitatea mea le proiectam pe durata lui întotdeauna.

Sunt pe picioarele mele. Nu mai caut adăpost în brațele nimănui.

Când eram mică mă îndrăgosteam la ordinea zilei. Aveam vreo cinșpe, șaișpe ani și eram îndrăgostită simultan de vreo 3-4 băieți. Îmi trecea la fel cum mă aprindeam. Din pricina asta am fost mereu acuzată că sunt superficială. Inconsecventă. Acum... parcă mă gândesc că toată lipsa asta de statornicie mi-a salvat de multe ori sufletul de la zdrobire. Pentru că nu mă concentram niciodată îndeajuns pe o singură persoană. Nu ajungeam în punctul ăla de cotitură după care știai că sănătatea sufletului tău nu mai depinde doar de alegerile pe care le faci tu.

2014 a fost anul în care am iubit cel mai mult. Și a fost totodată anul în care m-am simțit de parcă eram cea mai norocoasă din lume. Și mă bucur că a fost așa. Mă bucur că am avut șansa să simt atât de multe lucruri deosebite. Mă bucur că am putut să iubesc așa cum am iubit. Și dacă după ce ne-am despărțit eram terifiată că asta a fost și că nu voi mai putea niciodată să mai iubesc așa cum am iubit, acum că am mai căpătat perspectivă, știu că va veni o zi în care mi se va întâmpla din nou. Sper doar ca momentul ăsta să fie cât mai departe.

Într-un fel... nu mai sunt la fel. Am ajuns să fiu foarte cinică, sceptică și sarcastică. Poate chiar puțin răutacioasă. Dar e bine. Mi-e bine așa. Sunt într-un punct în viață în care mi-e atât de bine singură încât dacă m-aș trezi cu sufletul meu pereche (există așa ceva?!) bătându-mi la ușă, i-aș trânti ușa în nas și i-aș spune să revină peste un an. Dar îmi place cum lucrurile sunt acum. Îmi place să văd că pot singură. Că pot fi independentă, din orice punct de vedere. 

Singurul lucru de care mi-este dor și care îmi lipsește este să fiu sărutată. Îți dai seama? Nu să simt că am pe cineva care mă ține de mână atunci când lucrurile par să se prăbușească. Nu să simt că mă pot cuibări în brațele cuiva și să mă simt acasă. Nu să simt că cel de lângă mine este familia mea. Toate lucrurile care țin de emoții, toate lucrurile astea de care acum două luni credeam că am fost jefuită... nu le mai vreau. Nu mai pot. Nu mai vreau să trec prin ele. Nu mai vreau planuri de viitor și nu mai vreau speranțe și vise. Nu mai vreau să-mi risc sufletul o bună bucată de timp. 

Sunt atât de tânără... Vreau să fiu mai nebună și mai nesăbuită. Vreau să mă distrez și să profit de anii ăștia. Să pot merge înainte fără să stau să analizez fiecare pas și fiecare decizie. Vreau să-mi trăiesc viața cu aceeași spontaneitate cu care uneori îmi trăiesc zilele. Vreau să nu mă tem că o să mă mai doară. Aș vrea să mă desprind de toată partea asta a mea rațională și să trăiesc ghidându-mă doar după instinct și intuiție. 

Am ales să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc.

Cineva mi-a spus acum câteva săptămâni: nu ești broken. Avea dreptate. Nu sunt. Blessed are the hearts that can bend, they shall never be broken. Sunt o salcie.

În ultimele două zile mi-ai bântuit nopțile. Îți cer să te oprești.