Saturday, November 28, 2015

Autoironic

Sunt și nu sunt întreagă.

Îmi pun singură piedică și bețe în roate. Îmi trântesc singură ușa în față. Îmi construiesc zilnic obstacole cât mai înalte peste care apoi mă chinui să sar. Mă împing pe mine însămi în gol. Și-asta pentru că nu pot accepta ideea că viața mea poate fi (mai) simplă, (mai) frumoasă, (mai) necomplicată. 

Fac un pas în față, după doi înapoi. După, ca să compensez, fac trei pași în față. Și patru înapoi. Pendulez într-una până când nu mai înțeleg nimic nici din mine, nici din celălalt. Pentru că nu accept nici să fiu fericită, dar nici să fiu nefericită. Nu. De ce mi-aș dori ca lucrurile să fie clare și simple? Lucrurile trebuie să fie mereu cât mai complicate. Atât de complicate încât nici măcar să nu știu de unde să încep să le descurc. Trec de la o stare la alta și am grijă să nu zăbovesc în vreo stare, în vreun loc, în brațele cuiva pentru prea multă vreme. De ce mi-aș dori stabilitate când pot să oscilez zilnic? De ce mi-aș dori certitudini când ard de nerăbdare să merg pe vârfuri pe frânghia care-mi taie prăpastia în două? Neștiind niciodată dacă o să reușesc să ajung la celălalt capăt intactă. 

Mă deztregesc de una singură. Ușor ipocrită, nu? Arăt cu degetul către alții și îi acuz că m-au jefuit de părți din mine, când de fapt nimeni n-a avut dinții atât de ascuțiți ca ai mei ca să poată mușca din mine. 

Privind partea plină a paharului? Dacă am reușit să-mi supraviețuiesc mie însămi, lista oamenilor capabili să-mi știrbească sinele se reduce la un singur nume.

Într-o zi n-o să-mi mai răspundă nici sufletul atunci când o să mi-l strig.



On ne change pas,
On met juste les costumes d'autres sur soi.
On ne change pas,
Une veste ne cache qu'un peu de ce qu'on voit.

No comments:

Post a Comment

Vorbește-mi.