Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

Ce e frumos rămâne.

Mâine la ora 11

Photo by Sigmund on Unsplash

Mă întorc acasă. Sunt datoare cu nişte scuze oraşului Meu. Pentru fiecare dată când spuneam că de-abia aştept să plec. Ei bine, acum de-abia aştept să mă întorc. Până la urmă s-a dovedit că acolo e locul meu. Să recunosc eu fiecare străduţă, fiecare clădire. Să văd băncile şi leagănele şi toboganele de sub Tâmpa. Să văd zăpadă. Să văd oameni cunoscuţi. OAMENI CARE ZÂMBESC ATUNCI CÂND MERG PE STRADĂ. Să văd pădure. Și munţi. Să-mi văd familia. Să-mi văd camera. Cutia cu amintiri. Să-mi văd căţeii. Să mi se pară totul nou-nouţ, aşa cum e de fiecare dată când te întorci după ce-ai lipsit o perioadă mai lungă de timp. Să mă mir atunci când un magazin a dispărut şi în locul lui a apărut altul. Când a fost tăiat un copac din parcul de lângă casa mea. Să merg mereu pe jos. Să nu mai trec pe roşu. Să văd bradul din centru. Să mănânc covrigi de la GIGI. Și melci cu vanilie incredibili de imenşi de la patiseria de lângă GIGI. Să intru în Terranova. Să dorm la Diana. Și să povestim până în zori de zi despre cum am ajuns amândouă acolo unde am vrut, aşa cum ne doream în urmă cu câteva luni. Deşi nu totul e exact aşa cum ne-am dorit să fie. Să dorm în patul meu! Pe de-a latul, nu pe de-a lungul. Sau pe diagonală. Să văd zăpadă. Și flori de gheaţă la geam. Să scriu la biroul meu, aşa vechi cum e el. Să ies pe stradă şi să văd feţe cunoscute care să mă recunoască la rândul lor. Să aud un "te-ai tuns?" sau bine cunoscutul "când ai de gând să mai creşti şi tu?". Să mă plimb până la hidromecanica şi înapoi doar ca să mă dau o dată în leagănele alea. Să nu mai văd oameni grăbiţi. Să văd autobuze în care, deşi sunt locuri libere, oamenii stau în picioare. Să văd zăpaaaadă! Azi am văzut puţină pe capota unei maşini, dar nu vreau aşa... vreau zăpadă multă multă. Să se lase crengile copacilor de atâta zăpadă. 

Vreau atâtea lucruri şi de mâine o să le am. Pe toate, pe toate, pe toate! PE TOA-TE!

Cîntec eXcesiv I - Dan Sociu

Photo by Nick Fewings on Unsplash

Încă mi se mai întîmplă să cred

că în curînd mi se vor trezi superputerile:

zborul, invizibilitatea, întoarcerea-n timp, superelasticitatea, trecerea prin ziduri,  dragostea ta – 

La 26 de ani,

la mijlocul speranţei de viaţă din România,

la începutul lui decembrie, la

a capătul scării abrupte din Green

am încercat să te sărut &

ai dat înapoi şi era să cad – 

Ultima dată m-ai atins la muzeu,

ţi-ai lipit o secundă, cît să nu te vadă prietena ta,

urechea de braţul meu

şi a fost atît de bine,

ca şi cum m-ai fi atins prima oară –

Ca şi cum m-ai fi atins în vară,

cînd ratasem ceva

şi te-ai aşezat lîngă mine

şi ai încercat să mă consolezi, fără să ştii că te plac,

a fost bine, ca şi cum m-ai fi atins atunci –

Cînd aveam nevoie,

la muzeu dar, de fapt, în vară, e greu de explicat,

şi data viitoare, poate chiar mîine,

cînd îţi vei lipi urechea de braţul meu

o să fie ca şi cum ai face-o acum –

cînd te caut pe străzi 

pentru că am nevoie. 

Îmi lipseşte fix o mie de lei

ca să intru oriunde la cald,

şi sînt prea timid să cerşesc

şi nu sunt norocos să găsesc bani,

nu am telefon, nu am o cartelă să te sun,

nu sunt destul de norocos să dau de tine întîmplător,

pentru că tu eşti acasă cu el, 

te iubesc dar acum 

nu mai vreau să te caut pe străzi. 

Bucureştiul ăsta îmi înnegreşte unghiile

pe care le tai în fiecare dimineaţă pentru tine,

pentru că s-ar putea să te întîlnesc.

Mă bărbieresc pentru tine,

mă dau cu deodorant pentru tine,

mă împrumut de haine pentru tine – 

Dorm oriunde ca să fiu în acelaşi oraş cu tine,

pentru că nu am un loc al meu,

dar o să am un loc al meu pentru tine, o să omor ratatul din mine pentru tine şi o să fac bani –

O să învăţ să fiu mai cool decît el,

o să învăţ toate versurile, piesele şi albumele trupelor care-ţi plac ţie, sau o să te ţin în braţe 

cînd o să plîngi –

Troleibuzele care nu duc la tine

nu-mi folosesc la nimic.

Troleibuzele care duc la tine

nu-mi folosesc la nimic. 

Într-o noapte o să mă lipesc de maşina neagră din faţa blocului tău, să-i pornesc alarma, să te trezeşti

enervată să te ridici din pat de lîngă el – 

În ultimul timp nu te mai pot vedea decît pe holuri,

la o ţigară, şi tu fumezi trei una după alta,

şi pofta ta morbidă mă bucură.

Cîndva vom face amîndoi cancer la plămîni şi-mi doresc să nimerim în acelaşi grup de suport, aşa, 

ca Bonham Carter & Norton, 

Tori Amos & Kafka.

Aşa... pentru mine

Photo by Oleksandra Bardash on Unsplash

Viaţa e frumoasă! Și asta am spus-o mai mereu, nu neapărat atunci când mi-era bine, ci mai degrabă atunci când mi-era greu. Și parcă asta-mi întăreşte şi mai tare convingerile. Dacă stau bine să mă gândesc, n-a fost zi să nu zâmbesc măcar o dată. Un mic sfat celor care merg cu tramvaiul 32: în loc să fiţi supăraţi şi nervoşi pentru că n-aţi prins un loc jos, mai bine ridicaţi privirea din pământ şi uitaţi-vă pe geamul din faţă. Vă dau cuvântul meu că apusul ăla e cel mai frumos lucru pe care l-am văzut în tot Bucureştiul. Şi încă ceva... în zonele cu blocuri, se reflectă într-o mulţiiiime de geamuri. Atâţia sori, atâta lumină... şi voi habar n-aveţi de-atâta grabă. Dimineaţa în tramvai îmi place să mă aşez pe partea dreaptă şi să citesc. Pe partea dreaptă bate întotdeauna soarele dimineaţa. E incredibilă senzaţia... să simt atâta lumină în păr, pe haine, între pagini. Pe piele. Îmi place să închid ochii şi pur şi simplu... să mă bucur. Preţ de câteva clipe sunt oriunde vreau eu să fiu. Și totul e atât de simplu... 

Am pus la presat lumină pentru zile negre.

Când să batem la uşă

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Cineva mi-a spus că acum ceva timp oamenii băteau la uşă înainte să plece. Foarte bine. Măcar atunci ştiai exact momentul în care cineva decide să-ţi închidă uşa pe dinafară şi să pună lacăt pe a lui. Știai exact când începe sfârşitul. Și nu mai încercai zadarnic să te faci auzit, să te faci înţeles, să te faci văzut în faţa unei uşi închise. În faţa unor pereţi. În faţa tăcerii care rămâne în urma unui om. Știai. Știai şi atât. 

Una din cele mai urâte senzaţii pe care am trăit-o a fost să nu ştiu. N-aş putea însă să o descriu, nu pentru că n-aş avea cuvinte, ci pentru că am uitat-o. Știu doar că a durut. Să nu ştiu dacă cineva chiar a plecat sau doar se ascunde. Mi-a contaminat mintea cu întrebări. Și fel şi fel de răspunsuri închipuite. Dar după un timp, după ce au venit valuri de oameni şi chiar şi după refluxul lor, am spus că nu mai contează. Că a trecut. Că "aşa a fost să fie". Să nu ştiu. Dar am greşit. Contează. Pentru că ne suntem datori nouă, celor care-am fost. Celor care-am strigat. Celor care-am căzut în genunchi. Ne suntem datori cu nişte răspunsuri. Ne suntem datori cu puţină claritate. Și linişte.

Acum nu mai batem la uşă nici înainte să intrăm, darămite înainte să ieşim. Nu mai ştim cine vine, cine pleacă. Cu atât mai puţin cine a rămas.

Photo by Kiwihug on Unsplash

Tăcem unul la altul mai ceva ca morţii.

De la o vreme

Photo by Christopher Windus on Unsplash

Am aşa o poftă...

să-mi afund mâinile în piele 

până la cot

cu vârful degetelor

să-mi deschid celulele

şi să aştept...

curajul pentru a ieşi afară.

Auzi,

Photo by Jakob Owens on Unsplash

Și dacă nu vreau să cresc mare? 

Dacă vreau să cresc ocean? 

Cum adică cum? 

Uite-aşa! pur şi simplu.