Photo by arnaud girault on Unsplash
În seara asta am dat accidental de un blog pe care scriam acum mulți ani. Un blog pe care nu l-am făcut public niciodată. Am început să scriu pe el în 2012 și ultima postare era din 2016. Am citit cam tot ce scrisesem pe el. Fel și fel de gânduri, conversații luate cu copy paste de pe Yahoo Messenger sau de pe Facebook, frânturi de discuții pe care le-am avut live cu prietenii, vise, dezamăgiri, întrebări la care am aflat, în cele din urmă răspunsuri. Nu știu. Poate tot ce simt acum e din pricina zilei ăsteia. Am fost astăzi cu tata să ducem flori la mormântul mamei. Merge în fiecare lună și fac tot posibilul să merg și eu cu el. Am ratat doar două vizite. Mama e acum lângă casa ei din copilărie. A fost prima dată când nu am plâns pe drum. Și este prima zi, aș îndrăzni să zic, din ultimul an, în care m-am simțit normal și bine. Atât fizic, cât și psihic. Psihoterapeutul meu mi-a făcut o schemă de tratament cu niște suplimente care ar trebui să mă ajute cu depresia. Le iau deja de vreo săptămâni și într-adevăr, am fost mai bine zilele astea. Dar azi a fost ceva deosebit. E inexplicabil.
Revenind la blog. E năucitor să citesc despre viața mea de acum 8 ani știind tot ce urma să mi se întâmple - boala, primul cancer al mamei, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii care m-au pierdut, oamenii pe care i-am câștigat, remisia mea, recidiva, remisia mea iar, decizii pe care nu m-aș fi așteptat din partea mea să le iau, viața pe care mi-am clădit-o, pisicile, bucuriile, toată durerea pe care, uneori, parcă am invitat-o în viața mea atunci când am deschis ușa oamenilor nepotriviți, cancerul mamei, a doua oară, cancerul lui tata, singurătatea. Citesc despre mine, despre viața mea de atunci și mi se pare că e o cu totul altă viață. O viață despre care poate am citit acum mult timp, într-un roman, o viață pe care poate am visat-o, dar în niciun caz o viață pe care să o mai simt ca și cum aș fi trăit-o. O viață pe care o cunosc, o știu, dar pe care nu o mai simt ca a mea. Poate e și pentru că m-am simțit complet dezrădăcinată după ce am pierdut-o pe mama.
Citesc și mă recunosc. Dar sunt și bucăți din mine pe care le-am înstrăinat, deși nu ar fi trebuit. Eram mai neînfricată atunci, nu respira anxietatea din cuvintele pe care le scriam atunci. Eram directă, onestă cu mine însămi. Eram plină de speranță. Presupun că, privind în ansamblu la tot ce s-a întâmplat, înainte de 2012 și după, se explică cu ușurință felul în care am evoluat. Sunt și lucruri pe care le-am păstrat, lucruri peste care am continuat să clădesc. Totodată, sunt multe lucruri pe care spuneam că aș vrea să le fac și care, 12 ani mai târziu, au rămas încă pe listă.
Parcă m-am trezit. Îmi este foarte greu să explic. Simt că am accesat acum niște resurse inimaginabile pe care nu știam că le mai am. Niște lucruri ascunse adânc, în mine, care nu m-au părăsit de fapt niciodată. Eu nu m-am părăsit niciodată. Chiar dacă depresia a pus stăpânire pe viața mea, pe corpul meu, pe mintea mea. Eu sunt încă aici. Nu o să pot dezbrăca niciodată pierderea mamei mele. Pierderea viitorului pe care credeam că o să-l am. Dar nu o să pot dezbrăca nici visul pe care l-am avut, de când eram copil, de a face ceva frumos din viața mea.
Și știu că mama, de acolo de unde este ea, nu și-ar dori nimic mai mult decât să mă știe bine și fericită.
O să fac tot ce ține de mine să fiu.
