Memento mori și crize existențiale

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Anul în care am aflat că a recidivat cancerul mamei. Anul în care mama a murit. Anul în care am aflat că și tata are cancer. Anul în care mi-am pierdut jobul. Câte nenorociri pot să înghesui într-un an? Și câte lacrimi poți să verși până simți că ai ajuns să te plângi cu totul afară din tine? Nu m-am întrebat de ce mie. Nu m-am întrebat de ce lor. Nu m-am plâns că viața mea e nedreaptă. Așa cum nu m-am plâns nici că nu am meritat ceea ce mi s-a întâmplat. Am spus doar, de nenumărate ori, că am obosit. Că știu că pot să mai duc, dar că nu mai vreau. Uneori am spus că nu cred și că nu vreau să-mi mai revin vreodată. Alteori am spus că nu mai vreau să exist. Tot ce am trăit de anul trecut și până acum a fost de departe cea mai urâtă perioadă din viața mea. Stres post traumatic. Anxietate. Depresie în toată regula. Corpul meu a somatizat vreme de mai bine de un an. Nu m-am gândit vreodată că viața mea va arăta așa. Nu m-am simțit niciodată atât de singură sau de neînțeleasă. Și deși știu că sunt mulți cei care mă iubesc și cărora le pasă, puțini au fost cei care au știut cum să-mi fie alături. Ca să știi să oferi consolare, trebuie să nu fii străin de durerea pe care încerci să o alini. Din fericire, majoritatea prietenilor mei nu au trecut încă prin asta. În zilele imediat de după moartea mamei, când încercam să găsesc un sens în toată durerea pe care o simțeam în piept, mă agățam de gândul că, atunci când va veni timpul, voi ști cum să fiu alături de cei dragi mie. Un alt lucru de care mă sprijineam este faptul că mama nu a cunoscut vreodată durerea de a-și pierde un părinte. Poate părea absurd, dar aveam nevoie să mă agăț de orice. Încă am nevoie să mă agăț de orice.

Mă simt transfigurată după ultimul an. Mi se pare că am îmbătrânit foarte mult fizic. Emoțional sau spiritual... sunt goală de omul care obișnuiam să fiu. Cu toate astea, vrând-nevrând, viața mea dă semne că începe să se așeze. Ideea de a exista și de a merge în continuare nu mi se mai pare o povară. Încerc să învăț cum este să trăiești fără să te gândești într-una la moarte. La boli. Încerc să învăț cum poți trăi fără ca trupul să se afle într-un stres cronic. Cum e să simți iar că ai un sens. Un scop. Cum e să râzi sau să zâmbești fără ca reacțiile astea să ți se pară străine. Cum se simte soarele în păr.

Sunt atât de obosită... Dar merg înainte pentru pentru mama, căreia i-am promis că o să fiu bine. Merg înainte pentru mine. Și pentru toți oamenii care mă iubesc. 

Dacă aș putea să înhaț dragostea ei pentru mine, să o strâng în brațe, iar apoi să o așez pe umerii mei ca pe o mantie menită să mă țină la adăpost... aș avea certitudinea că picioarele mele nu se vor opri niciodată din mers. Dar nu se poate. Nu ajung cu brațele atât de departe. Așa că încerc să fac același lucru cu dragostea mea pentru ea care urlă din mine cu fiecare bătaie de inimă. Și știu că umerii mei nu vor fi niciodată goi.