N-am plecat niciodată atunci când a trebuit. Am aşteptat întotdeauna ca dezamăgirea să atingă cote maxime înainte să închid uşa pe dinafară. Am aşteptat să se distrugă tot. Şi asta pentru că am vrut să fiu sigură că orice ar fi, n-o să mă întorc. Nu pentru că nu aş vrea, ci pentru că nu aş mai avea unde. Sau la cine. N-am luat-o niciodată la fugă. Am plecat întotdeauna cu paşi de furnică. Şi asta poate din cauza faptului că am plecat întotdeauna pentru că a trebuit, nu pentru că am vrut. Pentru că primeam dragoste cu porţia, în unele zile da, în unele zile nu. Pentru că liniştea era în altă parte. De somn să nu mai vorbesc. Fericirea… rămânea şi în urmă din ea. Pe lângă alte stări, nopţi nedormite, incertitudini şi anotimpuri fără noi.
Cu toate că era extrem de frig… ultima dată când m-ai ţinut de mână nu am purtat mănuşi. Asta ca să am şi mai multe amprente de şters acum.
WTF? of...
ReplyDeletede la titlu la ultimul punct m am regasit. :)
ReplyDeleteeu am nevoie de soundtrack for my winter...
ReplyDelete