Ce zi e azi?

Photo by Mari Dicu on Unsplash

Am trăit în sfârşit momentul pe care îl vânez de doi ani de zile. 

Şi acum... sfârşit.

Worst Poetry

And I don't understand how you could be the worst thing that ever happened to my poetry if you're the best that ever happened to me.

O călătoare unui călător

Photo by Chase Yi on Unsplash

Acum câteva zile notasem în jurnal: Simt că sunt de nicăieri pentru că tânjesc după un loc în care nu am fost încă. Probabil Acasă. Am greșit. Am fost și nu o dată. Am avut un alt Acasă în fiecare an. Alteori adresa către locul care se presupune că ar trebui să-ți ofere cea mai mare siguranță s-a schimbat și mai des de atât. Poate o să crezi că m-am mutat de multe ori în ăștia douăzeci de ani ai mei. Într-un fel așa și e. Am zburat de la un om la altul. Mi-am făcut cuib după cuib în brațele lor pentru ca mai apoi să plec fără să mă întorc. (*Prima și ultima oară când m-am întors am stagnat pentru 8 anotimpuri a fost singura dată în care nu eu am fost cea care a decis să plece către... brațe-mai-calde). Nu mi-e atât de greu să-mi găsesc locul, cât mi-e să rămân. Toamna e mereu proba de foc pentru mine. Până acum ăsta a fost anotimpul de tranziție. Tipic păsărilor călătoare. Dar de data asta e diferit. Cel de lângă mine, cel pe care îl vreau lângă mine, cel din coșmaruri, vise frumoase și scurtele momente de visat cu ochii deschiși în timpul cursurilor... toți ăștia sunt acum Unul. E pentru prima dată după multă vreme când simt că sunt sinceră cu mine însămi. Când nu mai există jumătăți de măsură, renunțare, adevăr, implicare.

Totul e întreg. Eu nu fac excepție.

Still wear the scars like it was yesterday

Photo by Mario Caruso on Unsplash

Uitasem cât de dificil poate fi uneori să începi din nou. Nu de la zero. Nu. Tocmai asta e și problema. Orice început după primul sfârșit nu se mai face de la nivelul mării. Cu puțin noroc începem iar de la altitudinea unui deal, nici măcar a unei câmpii. Sub 1000 de metri de lucruri și oameni care nu mai sunt. Sub 1000 de metri de dezamăgiri și așa-zise greșeli din care se presupune că ar trebui să înveți. Ce să înveți? Ce înseamnă de fapt a învăța din greșeli? Pentru că pe orice parte aș întoarce-o ajung să-l pedepsesc pe cel de acum pentru greșelile celor de atunci. Asta înseamnă a nu repeta o greșeală? Scepticism bazat doar pe amintiri și dezamăgiri anterioare? Și nimic bazat pe timpul verbal pe care îl trăiesc acum? Sunt. Indicativ prezent. 

Momentan nu am nici cel mai mic habar legat de ce o să fac. Sau de ce va urma – dar asta nu mai reprezintă deja ceva nou. Știu doar că sunt destui metri sub mine. Și am nevoie urgentă de o mare mare care să-i facă să intre la apă. N-am pretenții de ocean. Ghinionul meu că totul costă.

My Dear Old Love Note

Photo by freestocks on Unsplash

He made the dreams and daydreams about you stop. It feels right.

Photo by Mike Enerio on Unsplash

Tot ce am sub piele a luat-o razna.

Rochii de mireasă din perdele III

Photo by Piotr Wilk on Unsplash

La 10 ani nu juram niciodată strâmb. La 20 știam deja că n-o să se întâmple nimic rău dacă o facem. La 10 ani credeam că e îndeajuns să vrei din tot sufletul ca să ai, să ceri frumos ca să primești și să iubești ca să fii iubit. La 20 au apărut deja dar-urile. La 10 ani hotărâserăm să adunăm într-o pungă toate penele pe care le găseam pe jos. Calculaserăm că în câteva luni vom avea suficiente pentru 2 perechi de aripi. Nu ne-a spus nimeni că va fi imposibil și cu toate astea, într-o zi, ne-am oprit. De ce? Nu-mi amintesc. Știu doar că acum, la 20, aș avea nevoie de ele. Mai ales în seara asta... Vreau să plec departe. Înapoi. În timp și nu în spațiu. La 10 ani ne durea burta doar când ne era foame. Sau când mâncam prea multe mere furate. Acum... am goluri în stomac care simt că o să mă înghită.

Să-mi fi spus atunci cineva c-o să sufăr după oameni care nici măcar nu m-au iubit? Ha... Ar fi părut mai imposibil decât o pereche de aripi home made.

Trying to find a heart that's not walking away?

Photo by Tim Trad on Unsplash

 N-am mai trăit ceva asemănător până acum. Am fost întotdeauna presată de timp, de trenuri, de începuturi și sfârșituri, de vacanțe prea scurte și weekend-uri fulger. Și acum timpul pe care pot să-l petrec cu tine se întinde în fața mea ca o autostradă imeeeeensă. De trenuri m-am săturat. Să fac autostopul? Jogging? Pași de furnică? Gata joaca? Sau joaca de-abia acum începe?

Pierd numărătoarea

Photo by Nicolas Gras on Unsplash

Am stins lumina. Mi-e mai ușor să-ți scriu sau să mă gândesc la tine în întuneric. La urma urmei, abia dacă ne-am văzut în toți anii ăștia. Se putea foarte bine nici să nu exiști. Am stins lumina degeaba. Nu mai am nimic să-ți spun. Iar de scris, s-a scris deja tot. Pe scurt? Sunt în brațele în care (nu că trebuie, ci) VREAU să fiu. Și nu sunt ale tale.

Photo by Ehud Neuhaus on Unsplash

da! Da! DA!

Ș sau ce-naiba-o-să-fac

Photo by Noah Silliman on Unsplash

De fiecare dată când îmi adun curajul să fac un pas către tine, tu faci unul înapoi. Şi invers. Uite-aşa o să rămânem mereu la început. Mă întreb unde o să ajungem în ritmul ăsta. Nicăieri, îmi răspund. Tocmai asta e şi problema – că mergem, dar stăm pe loc. Distanţa e mereu aceeaşi. Nu ne sincronizăm nicicum. 

 Şi totuşi… Puteam să jur că-n seara aia… inima ta bătea fix când inima mea tăcea. 
Şi asta mi s-a părut cea mai frumoasă linişte.

XIII

Photo by Jingxi Lau on Unsplash

Aşa a fost să fie. Să ne vedem. Am avut un început de gol în stomac pe care creierul sau inima mea, încă nu ştiu care e mai deştept, l-a astupat imediat. Cu aer. De picioare au uitat amândoi să se ocupe. Am tremurat puţin. Am simţit puţin. Dar e bine. Cu timpul totul dispare.