Sunday, February 5, 2012

Posesive


Photo by Karl on Unsplash

Am o cutie metalică albastră cu berze. Am primit-o demult de la tata. Când l-am întrebat de unde o are mi-a spus că a furat-o, dar eu nu-l cred. Cutia cu berze e, la rândul ei, într-o cutie de pantofi. Verde. În ele păstrez bonuri fiscale, foi şi flori presate, un breloc cu Barbie câştigat la o pungă de pufuleţi cu surprize, un capac de la o sticlă de Fanta, câteva cheiţe, bilete de tren şi de autobuz şi alte lucruri de genul ăsta. Cutiile sunt aşezate sus pe dulap, iar ca să ajung la ele trebuie să mă cocoţ pe canapea. Dar măcar sunt în siguranţă. Am un perete tapetat cu desene frumoase pentru copii, perdelele sunt portocalii, covorul e crem, iar în colţul camerei stă un ficus căruia nu i-am dat încă un nume şi pe care nu l-am şters deloc de praf de când m-am mutat aici. Biroul e mic, calculatorul ocupă mult spaţiu, e dezordine, telefon, ochelari, agendă, cariocă verde, pix roşu, pix albastru, un leucoplast al vărului meu mai mic pe care şi l-a dat jos aseară pentru că i s-a vindecat rana de la deget, o cordeluţă, o sticlă de apă plată goală, o brăţară, un marker galben, o oglindă, un capac. 

Cărţile mele le-am aşezat frumos într-un sertar, una peste alta, Sorescu, apoi iar Sorescu, Steinbeck, Murakami, Ekstrom. Cimitirul de piane nu ştiu pe unde l-am pus. În sertarul de mai jos stă cuminte puşculiţa mea improvizată dintr-o cutie de cadou pe care-am lipit-o la capete, în lipsă de scoci, cu leucoplast şi pe care-am deschis-o de două ori până acum ca să văd cât am reuşit să strâng pentru vacanţa de vară. Am şi balcon. Zăpada a ajuns până la uşă. Noaptea întind canapeaua şi dorm doar pe jumătate din ea, dimineaţa e întotdeauna cald, aşa că deschid fereastra pentru câteva minute, după care o închid şi mă culc la loc. În ultima vreme a început să fie ca înainte şi să-mi amintesc aproape de fiecare dată ce am visat. Încă nu m-am hotărât dacă e un lucru bun sau rău. 

Marţi mă întorc acasă, de-abia aştept să merg cu trenul, să-mi văd camera care nu e aşa frumoasă ca asta, dar e camera mea, chiar e camera mea, şi-a fost dintotdeauna şi-o să fie mereu. Și pentru câteva zile o să fie ca-nainte, ca şi cum n-am plecat, ca şi cum n-am crescut, ca şi cum totul a fost doar un gând pe care nu l-am dus până la capăt.

4 comments:

  1. ancuta, ma uitam azi peste postarile tale mai vechi, stiu ca le citeam cu nesat! si inca nu-mi vine sa (ma) cred, iti citeam poeziile, unele pasaje si chiar niste simple propozitii, iar tot ce puteam gandi era 'mi s-a intamplaat! da, da, te rog! omg, asta e exact ca atuunci... aha, asa ceva e. asta are seeeeens!!'. ai ramas un om la fel de frumos, tu! voiam sa-ti spun asta, mi s-a parut prea, prea cumva! si nu e ca si cum m-as regasi pe mine, dar e ca si cum m-as fi exteriorizat dinainte, m-ai fi pregatit indirect. a fost ciudat, iti spun!

    ReplyDelete

Vorbește-mi.