- Respiră şi împinge! Haide, încă puţin! rosti asistenta.
- Haide, draga mea, rezistă, mai ai puţin! spuse bărbatul care o ţinea de mână pe femeia ce suferea operaţia.
Dintr-odată un plânset de copil inundă întreaga camera.
- Ai văzut iubirea mea? Ai reuşit! Nu pot să cred... în câteva minute o să o ţinem pe Alice în braţe.
Femeia însă nu schiţă vreun gest.
- Draga mea, eşti bine? întrebă îngrijorat bărbatul.
Deodată aparatul care o monotoriza pe tânăra femeie renunţă la a mai produce sunete sacadate. Se stingea.
- La o parte! strigă doctorul.
- O pierdem! strigă o asistentă.
_____________________________________________________________
- Nu te grăbi, o să cazi! strigă un bărbat în timp ce alerga după o fetiţa de 4-5 ani.
Fetiţa nu îl ascultă şi continuă să alerge din ce în ce mai repede, strecurându-se printre ceilalţi copii din parc. Din neatenţie se împiedică de o piatră şi căzu.
- Ce ţi-am spus eu ţie? strigă bărbatul către fetiţă. Însă glasul i se înmuie de îndată ce văzu că genunchiul fetei sângera din cauza unor cioburi.
Fetiţa începu să plângă nu din cauza durerii, ci din pricina tatălui său.
- Off, Alice, uite ce ai facut. Promite-mi că nu o sa te mai grăbeşti vreodată, bine? spuse bărbatul în timp ce îţi îmbrăţişa fetiţa.
- B-b-b-bine, rosti plângând fetiţa.
______________________________________________________________
Se priveşte în oglindă încercând să găsească un unghi din care să arate perfect. E foarte critică cu ea însăşi, deşi este foarte frumoasă. Este de statură medie, are părul de culoare şatenă care îi cade uşor pe umeri, ochii de un căprui închis, un nas mic şi buze pline frumos conturate. Poartă o rochiţă de vară de culoare bej, lungă până la genunchi care nu reuşeşte să acopere cicatricea pe care o avea de la 4 ani. Se aşeză îmbufnată pe pat. Stătu timp de câteva minute şi privi pereţii bleu ai camerei gândindu-se la cât de diferit ar fi fost totul. Se întinse pe o parte şi privi către fotografia din rama ce stătea pe noptiera de lângă patul ei. Ridică timid fotografia şi o privi atent. Din milioanele de pixeli se contura o femeie frumoasă, şatenă, cu ochii căprui care îi zâmbeşte blând. Asemănarea dintre cele două e izbitoare.
Fata şopti cu glas tremurat:
- Îmi pare rău...
Deodată se auzi sunetul care anunţa deschiderea uşii. Fata încercă să îşi şteargă lacrimile cât mai repede, dar o picătură rămase pe fotografie.
- Ţi-am adus nişte ciocolată caldă, m-am gândit că ţi-ar prinde bine, rosti bărbatul care intră în cameră.
Fata zâmbi.
- Mulţumesc, îi răspunse.
Bărbatul observă fotografia care stătea lângă fiica lui, pe pat. O ridică cu grijă şi spuse privind către femeia din poză:
- De la ea ai moştenit pasiunea pentru ciocolată. Atunci când mă certam cu ea o împăcam mereu cu nişte ciocolată, zise el oftând nostalgic încercând să schiţeze un zâmbet.
Fata îl privi cu ochi miraţi.
- Tată... îmi pare rău.
- Sssst! Nu îţi cere scuze, înţeleg. Ai dreptate, pentru anumite lucruri ai nevoie de mama ta. Mi-am dorit întotdeauna să îţi fiu şi mamă şi tată. Nu cred că m-am descurcat prea bine...
- Nu spune asta! Uite, tată, ştiu că vrei să mă ajuţi şi să fii mereu lângă mine, dar uneori trebuie să mă descurc singură. Mi-ar fi plăcut ca ea sa fie aici, ar fi ştiut ce sfat să îmi dea.
- Ştiu...
- Îmi pare rău...
- Alice, nu îţi mai cere scuze, eu ar trebui să îmi cer iertare. Ai dreptate, unele lucruri sau, cum le numeşti tu, "chestii de fete", nu am cum să le înţeleg. Îmi pare rău pentru mai devreme, nu trebuia să insist aşa.
- Nu, nu de asta îmi cer scuze acum.
- Atunci?
- E numai vina mea...
- Ce vrei să spui?
- Prima dată când m-am grăbit...
- Atunci când aveai 4 ani? Doctorul a spus că cicatricea o sa treacă cu timpul. Off, de asta îţi faci tu griji?
- Nu tată. Nu atunci. Prima dată când am văzut lumina zilei... Tu ai spus mereu că mi-am dorit atât de mult să cunosc lumea încât 9 luni nu au fost suficiente pentru mine. M-am grăbit... şi din cauza mea ea a...
Bărbatul oftă.
- Am ştiut că mai devreme sau mai târziu o să spui asta...
O lacrimă îşi croii drum printre cutele feţei încercând să ajungă cât mai repede la aşternutul rece al patului, dar nu reuşi, căci Alice o strivi stângaci.
- Ascultă... Draga mea, amândoi am ştiut de la început ce riscuri implică naşterea ta atât de devreme. Ştia că îşi pune viaţa în pericol, dar şi-a asumat chestia asta... Nu şi-ar fi dorit să îţi petreci restul vieţii învinovăţindu-te aşa că te rog, să nu-ţi mai treacă asta prin cap. Bine?
Fata rosti plângând acelaşi "bine" pe care îl rostise în urmă cu 10 ani. Şi-ar fi dorit ca şi acum să îi sângereze genunchiul şi nu inima.
Tatăl luă mâinile fetei în palmele sale studiindu-le atent.
- E în tine. Îţi curge prin vene, aproape că-i aud glasul.
Apoi îndreptă un deget spre inima lui şi rosti în continuare:
- E si în mine. A rămas aici, vie, reală, într-un colţ de suflet. O simt cu fiecare bătaie a inimii. Ştiu că e acolo si e îndeajuns. Când a plecat, s-a rupt în două: o parte în mine şi o parte în tine. Te rog... nu te mai învinovăţi pe nedrept.
Oftă trist şi încercă să îşi ascundă lacrimile.
______________________________________________________________
"E prima zi de liceu! Nu pot să întârzii tocmai acum! Haide Alice, grăbeşte-te! Spală-te repede pe dinţi, sari peste micul dejun, îmbracă-te repede şi ia autobuzul! Poţi să o faci! Nu pot să întârzii tocmai acum! Off, de ce nu a sunat ceasul ăla blestemat?"
Peste 10 minute adolescenta ieşi din casă. Era o zi gri de toamnă. Ploua deja de 4 zile fără oprire. Mai avea câteva minute ca să ajungă în staţie şi să prindă autobuzul. Grăbi pasul şi fără să îşi dea seama o luă la fugă. În toată graba ei nu se încheiase bine la şireturi şi se împiedică aproape căzând peste o bătrână.
- M-m-mă scuzaţi, bolborosi Alice şi o luă şi mai tare la goană.
Autobuzul ajunse în staţie, iar ea mai avea doar câţiva metri până la el. Alerga. O maşină care mergea cu viteză mult prea mare, nu se obosi să ocolească balta din mijlocul străzii, o udă până la piele.
- Uită-te pe unde mergi idiotule! rosti supărată adolescenta.
Autobuzul aproape plecă atunci când fata, cu ultimile ei puteri strigă:
- Stai, nu pleca, aşteaptă!
Autobuzul opri.
- Grăbeşte-te domnişoară, nu am toată ziua la dispoziţie şi nici ei! zise şoferul arătând cu degetul spre mulţimea de oameni din autobuz.
- Asta fac, răspunse fata uitându-se duşmănos către şofer şi adăugând în sinea ei "de când m-am născut".
______________________________________________________________
- CE-AI FĂCUT??? întrebă uimită Renee.
- I-am spus, rosti calmă Alice încercând să îţi fixeze privirea într-un anumit punct ca să nu fie nevoie să dea ochii cu prietena ei. Își privea atentă teneşii. Nu observase până acum că avea 12 găuri pentru şireturi.
- Tu glumeşti?
- Ţi se pare că glumesc? întreba serioasă Alice.
- Ally, ţi-am spus să nu faci asta.
- Ştii că urăsc expresiile de genul "ţi-am zis eu". Uite ce e, gata, faptul e consumat, i-am zis-o şi asta e. Punct.
- Bine, îmi cer scuze, nu te supăra aşa pe mine... Îţi vreau doar binele, ştii asta, nu?
- Stiu.
- Haide... spune-mi.
- Ce să îţi spun?
- Cum au decurs lucrurile.
- De ce? Ca mai apoi să îmi scoţi ochii din nou? Serios, Renee m-am săturat de voi toţi, voi cei care îmi daţi sfaturi şi vă consideraţi perfecţi. Voi sunteţi cei care aveţi dreptate şi eu sunt cea care greşeşte. Iar mai apoi îmi aruncaţi cuvintele "ţi-am zis eu" în faţă de parcă asta m-ar face să mă simt mai bine. Ei bine, nu-i aşa!!! rosti mânioasă Alice ajungând la ultima propoziţie chiar să ţipe. Mâinile îi tremurau.
Renee îşi privea uimită prietena. Era pentru prima dată când o auzea vorbindu-i astfel.
- Ally... nu voiam să te supăr sau să te fac să te simţi aiurea. Uite, tot ce voiam să îţi spun e că uneori e bine să mai aştepţi, să laşi lucrurile să curgă de la sine, să nu mai încerci să le grăbeşti... Să vină totul natural, înţelegi?
Alice se înroşi de furie şi strigă:
- Crezi că mie îmi convine situaţia în care mă aflu? Haide! Spune! Crezi că eu planific chestia asta? Sau că o fac cu plăcere? Ei bine află că nu! Nu o fac dintr-adins! Mereu îmi promit că nu o să mă mai grăbesc şi că o să am răbdare. Păcat că nu-mi prea iese, nu? rosti ironic Alice.
- Eu... Ally... ascultă, am vrut doar...
- Să mă ajuţi, ştiu, rosti calmă fata. Îmi pare rău, nu am vrut să ţip aşa la tine, doar că uneori... e prea mult, înţelegi?
- Înţeleg, spuse Renee în timp ce strângea afectuos mâna prietenei sale.
- Iartă-mă...
- E în regulă, nu îţi mai face griji, bine?
- Bine, zise Alice cu glas stins.
- Cum a reacţionat când i-ai zis?
- A amuţit... se uita la mine de parcă nu-i venea să creadă că tocmai rostisem cuvintele ălea două.
- Şi nu a zis nimic?
- Ba da...
- Ce?
- Mi-a zis că şi el mă iubeşte... Doar că a sunat gol, sec, fals când el a rostit cuvintele ăstea. Mai degrabă ziceai că a spus "aş dori o apă plată, vă rog!"
- Off Ally... Ce ai de gând să faci?
- Nu ştiu. Probabil o să mă prefac că seara de ieri nu a existat. Ştii, mai bine nu-mi spunea că mă iubeşte... din moment ce nu o face. Ştiu că a minţit, am vazut în ochii lui şi mi-am dat seama după cum a spus-o. M-am grăbit să-mi pun sentimentele la bătaie.
- Graba...
- Strică treaba, o completă Alice pe prietena ei.
______________________________________________________________
- Cum te-ai descurcat? întrebă frământându-şi mâinile tatăl lui Alice.
- Am...picat, rosti supărată fata în timp ce buza de jos începuse să îi tremure. M-am grăbit şi... am greşit la ultima întrebare.
- Off... O să fie bine, haide nu mai fi supărată. O să fie bine...
- Promiţi?
- Promit.
______________________________________________________________
- Nu crezi că nunta asta are loc prea repede? întrebă îngrijorată Renee.
- Sincer? Nu. Uite, ştiu că suntem împreună doar de un an, dar chiar simt că el e... Alesul. Oh Doamne, Renee, tu mă auzi cum vorbesc? Parcă nu mai sunt eu. Omul ăsta chiar mă face fericită.
- Ştiu, zâmbi Renee. Se vede de la o poştă. Radiezi de fericire. Dar...
- Dar? ridică sprânceana Alice.
- Ally, uite ce e, mai ţii minte când te-ai grăbit să îţi dăruieşti sentimentele pe tava lui...?
- Te auzi? Renee chestia aia a fost atunci când aveam 17 ani. Habar nu aveam de nimic pe-atunci. Am 26 de ani acum, cred că sunt suficient de matură ca să iau anumite decizii, nu crezi?
- Stiu... Mi-e frică doar să nu te arzi. Din nou. N-ar fi prima dată când te grăbeşti.
- Încep să urăsc cuvântul ăsta. Şi orice derivat din el: "grabă", zise supărată dându-şi ochii peste cap.
______________________________________________________________
- Ia uite-l pe nepoţelul meu! Vin' la bunicu'!
- Tată, lasă-l, abia a mâncat.
Se prefăcu că nu aude observaţia fiicei sale.
- Doamne, cât de mare s-a facut!
- Ştiu, zâmbi Alice.
Bărbatul puse înapoi copilul în pătuţ şi se aşeză pe pat lângă ea.
- Ce faci?
- Nu se vede? râse fata. Citesc.
- Nu mă refer la asta.
- Dar?
- Ce faci cu viaţa ta, Alice?
Oftatul ei fu singurul răspuns pe care el îl primi.
- Ştiu că nu eşti fericită. Nu mai ai strălucirea aceea în ochii. Pari bolnavă şi ştearsă. Nu ştiu ce se întamplă între tine şi Andrew, dar sper să se rezolve şi să fii din nou ca pe vremuri.
- Nu ştiu ce să fac... Înainte mă gândeam să divorţăm, dar acum e un copil la mijloc. Nu vreau să crească fără tată sau fără mamă. Nu vreau să fie ca mine... Cred că m-am grăbit prea mult... Cu nunta asta şi copilul... Îmi iubesc copilul, nici nu se pune problema, dar... Am 30 de ani şi ce s-a ales de viaţa mea? Nimic.
- Off, draga mea... uneori ai nevoie de o a doua şansa. Mai ţii minte când ai picat?
- Da.
- Ţi-am spus că o sa fie bine şi a fost. A doua oară ai trecut cu brio. Tot ce vreau să îţi spun e să mai aştepţi putin... Şi dacă lucrurile nu se îndreaptă, ştii ce ai de făcut.
- Mulţumesc, şopti Alice.
______________________________________________________________
- Mă tot întreb dacă am luat decizia corectă...
- Dumnezeule Ally, eşti culmea! Când nu trebuie să te grăbeşti, te grăbeşti şi viceversa! Încearcă să te gândeşti şi tu măcar o dată în viaţa ta la tine şi la viitorul tău. Nu erai fericită Ally. Ai 46 de ani, Alex e major şi sunt sigură ca e suficient de matur încât să înţeleagă că lucrurile între tine şi tatăl lui nu mai merg. În plus, el merge la facultate, oricum nu mai avea să locuiască împreună cu voi. Vreau să te văd fericită, bine? Şi lângă Andrew nu erai fericită. Nu-ţi mai face griji pentru Alex, sunt sigură că a înţeles.
- Nu m-am grăbit şi totuşi nu cred că am luat cea mai bună hotărâre....
- Tu glumeşti, nu? Ţi-ai pierdut 20 de ani din viaţa lângă omul ăsta, Ally. Zău aşa! Fi şi tu mai egoistă. Mai pune-te şi tu pe primul plan.
- Mi-e frică...
______________________________________________________________
- E grav? întrebă speriată Alice.
- Oh, staţi liniştită, v-aţi luxat glezna. E ceva uşor, aveţi nevoie doar de odihnă. Să nu vă solicitaţi prea mult.
Femeia zâmbi.
- Cum s-a întâmplat?
- M-am grăbit să deschid uşa şi am căzut pe scări...
- Ei bine, data viitoare mai multă atenţie şi mai puţină grabă, zâmbi doctorul făcându-i cu ochiul.
______________________________________________________________
- Ce faci Ally?
- Ce să fac... îmi omor timpul. De fapt nu, nu îl omor, şi aşa e prea scurt...
- Ally, nu mai fi aşa pesimistă! Nu suntem chiar aşa bătrâne! La 60 de ani ne ţinem bine! râse Renee împingând-o în glumă pe prietena ei.
- Mă gândesc...
- La?
- La cum m-am grăbit toată viaţa. Ştii, am impresia că a trecut pe lângă mine... Am fost mereu într-o continuă grabă. Degeaba îmi pare rău acum, timpul înapoi nu îl pot da, zâmbi amar Alice.
- Nu rezolvi nimic dacă îţi faci reproşuri... Uneori avem nevoie să greşim de mai multe ori pentru a nu repeta greşelile. E uman, stă în firea noastră.
- Ştiu... M-am grăbit să trec prin viaţă. Şi acum... acum nu mai am la ce să mă grăbesc, înţelegi? Nu mai sunt tânără Renee... fac mereu aceleaşi lucruri, am intrat într-o rutină.
- Doar tu poţi să ieşi din ea, doar să nu te grăbeşti, glumi Renee.
Râd împreună.
- Cred că de data asta chiar trebuie să mă grăbesc. Să fiu fericită pentru restul vieţii, să-mi petrec timpul într-un mod cât mai plăcut. O să mă grăbesc...da... Să strâng amintiri, dar numai dintr-acelea frumoase. Nu de alta, dar am avut destule neplăcute. Simt că de data asta o să fie bine, aşa cum îmi spunea mereu tata, zise Alice.
Soarele apune. Amândouă stau în parc pe o bancă. Fiecare cufundată în gândurile şi amintirile ei.
Noaptea se lasă uşor peste ele în timp ce Alice îşi priveşte atentă cicatricea de pe genunchi. Doctorul spusese că avea să se vindece în câţiva ani, dar nu a fost aşa. Era mereu acolo, privind-o ameninţător şi amintindu-i în fiecare zi de fiecare greşeală făcută din cauză că s-a grăbit. A zâmbit mulţumită când întunericul s-a aşternut de tot, iar cicatricea nu se mai vedea.
Se eliberase. De tot.
