Întotdeauna am fost o carte uşor de citit și poate din cauza asta nu mulţi sunt cei care reuşesc să mă citească. Ironic, nu? Nu mă deschid foarte uşor în faţa cuiva şi nu imi las paginile pe mâna oricui, dar atunci când fac asta sunt cel mai transparent lucru din lume. Cu toate astea, puţini sunt cei care văd prin mine. Nu sunt nici mare, nici mică, nici scrisă într-o limbă de mult moartă. Literele din care sunt alcătuită nu sunt uşor de citit. Nu m-am priceput niciodată la caligrafie cu atât mai puţin în a mă scrie, desena, reinventa în paginile mele.
M-am scris în grabă, ca un copil care a vrut să se maturizeze cât mai repede, ca un artist care a scris repede nişte versuri de teamă să nu uite cuvintele ce dădeau sens cântecului, ce dădeau muzicalitate. Termenii mei sunt atât de uşor de înţeles încât nimeni nu îi înţelege. Toţi se aşteptau să fiu greu de citit, complexă, cu fraze lungi de jumătate de pagină. Atunci când mă citesc, ei caută sensuri din ce în ce mai complicate a ceea ce vreau eu să transmit şi nu mă cred atunci când le zic că aşa sunt eu: simplă. Uşor de citit şi de înţeles. De ce se aşteaptă la mai mult? Poate din cauza paginilor ce îmi lipsesc, pagini pe care le-am rupt ca să mă desprind cumva de trecut. Titlurile capitolelor mele sunt alcătuite din substantive: Adrian, Mama, Andreea, Claudia, Diana şi lista poate continua. Fiecare capitol e despre o persoană importantă în viaţa mea. Unele m-au dezamăgit şi nu am putut să le uit aşa că le-am desprins complet din mine rupând întregul univers ce se lega de ele. Alte pagini sunt arse din cauza celorlalţi.
Am coperţile rupte şi ăsta cred că e motivul pentru care nimeni nu vrea să mă mai citească. Nu le mai place cum arăt, aspectul ieftin le provoacă repulsie. Privesc în librării şi văd cărţi noi, având coperte strălucitoare, frumos legate şi scrise. Pe ele toată lumea le vrea; în schimb pe mine nu mă mai găseşte nimeni interesantă. Am ascuns atâtea gânduri, secrete, prietenii, iubiri imposibile în paginile mele, iar acum că sunt ruptă şi arsă, că am coperta neîngrijită, iar unele cuvinte abia se mai înţeleg din cauza paginilor îngălbenite de timp, nu mă mai vrea nimeni.
Poate într-o zi, un copil cu mâinile murdare de cretă mă va găsi, mă va îndrăgi şi mă va scrie din nou.
Întotdeauna am fost o carte grea cu mii de pagini, poate şi din cauza asta nu cred că mă va citi cineva tot vreodată, dezolant nu? Mă deschid foarte uşor în faţa cuiva şi nu imi las paginile pe mâna oricui, dar şi când fac asta sunt cel mai expus lucru din lume. Cu toate astea mulţi sunt cei care cred că văd prin mine. Sunt mare şi sunt mică. Literele din care sunt alcătuită sunt uşor de citit, dar greu de descifrat. Am visat la caligrafie, şi mai ales mereu am avut dorinţa de a mă rescrie.
ReplyDeleteM-am scris încet, ca un copil care nu a vrut niciodată să se maturizeze, ca un artist care i-a fost teamă că o să uite să mai creeze. Ce termeni? Înţeleg tot atât de uşor încât nimeni nu mă înţelege. Toţi se aşteptau să fiu uşor de citit, simplă cu propoziţii lungi de două cuvinte. Hmm, atunci când ei citesc, caută sens la orice vreau să transmit şi la început e uşor, dar la un moment totul devine: ... . Uşor de citit, dar nu şi de înţeles. De ce nu se aşteaptă la mai mult? Poate din cauza coperţii colorate, poate şi din cauza paginilor mâzgâlite de un copil pe care nu le voi rupe nciodată, poate pentru că visez prea mult. Nu vreau să am capitole. Vreau să fiu un raft cu cărţi, nu doar o carte. Vreau să fiu o bibliotecă, nu doar un raft cu cărţi. Vreau să fiu.
Am coperţiile colorate şi ăsta cred că e motivul pentru care nimeni nu vrea să mă mai citească. Le place cum arăt, dar aspectul candid le provoacă repulsie. Privesc; şi văd; şi simt cărţi noi, având coperţi strălucitoare, frumos legate şi scrise. Ele se vor între ele; în schimb eu bănuiesc că voi ramane un outsider. Nu mai ştiu ce gânduri, secrete, iubiri imposibile am ascuns în paginile mele. Bănuiesc că nu este treaba unei cărţi să se citească, ci a unui cititor.