Îţi mulţumesc

Photo by Courtney Hedger on Unsplash

- Îţi mulţumesc.

- Pentru?

- Aşa... pentru tot.

- Cum adică pentru tot?

- Pur şi simplu.

- Nu înţeleg.

- Nici nu trebuie. Eu am spus ce am avut de zis. Îţi mulţumesc.

- Dar nu înţeleg pentru ce...

- Du-te în camera mea şi pe noptieră vei găsi un borcănel.

- Eşti foarte ciudată astăzi.

- Dacă vrei să înţelegi trebuie să faci asta.

Cassandra se duse în camera prietenei sale şi pe noptieră găsi un borcănel. Îl privi cu uimire. Era un borcănel mic, plin cu nişte bileţele pe care era scris câte ceva. Desfăcu cu grijă borcanul şi luă la întâmplare câteva bileţele.

"23 iulie, am râs. M-am simţit bine, îţi mulţumesc."

"14 iunie, am mâncat la fastfood-ul nostru preferat, iar apoi am citit împreună, acolo, în locul nostru de sub Tâmpa. M-a luat somnul şi m-ai învelit, îţi mulţumesc."

"6 aprilie, m-ai adunat din nou, pentru a suta oară, şi m-ai lipit cu grijă şi cu atenţie. Încă se mai văd câteva crăpături, dar nu-i nimic...cu timpul se vor astupa şi o să fiu la fel ca înainte. Îţi promit. O să fie bine. O să fie bine, da. Asta îmi spui mereu, o să fie bine şi te cred. O să fie bine. Îţi mulţumesc."

"4 mai, mi-ai cumpărat îngheţată, dar nu am putut ajunge aşa că ai mâncat-o tu. Te-ai simţit uşurată pentru că şi aşa toată lumea se uita lung întrebându-se: de ce se plimbă fata aia cu îngheţata în mână şi nu o mănâncă? Aproape s-a topit. Îţi mulţumesc."

"31 octombrie, a fost frig şi mi-ai făcut poza aia. Da, aceea care îmi place mult. Îţi mulţumesc."

"15 septembrie, nu am adus cărţile la şcoală, nu le-am terminat. Avem timp. O să le aducem toamna următoare. Îţi mulţumesc."

"11 mai, te-ai întors şi mi-ai adus ce te-am rugat să îmi cumperi: o acadea. Dulce acrişoară care mi-a colorat toată limba şi toţi dinţii în albastru. Îţi mulţumesc."

"restul zilelor din viaţa mea: ai fost acolo... am râs, am dansat, m-ai sprijinit, m-ai îmbrăţişat, m-ai ridicat. Îţi mulţumesc."

Cassandra privi spre pe borcan şi observă că avea lipită o etichetă pe care scria caligrafic "Amintiri". Se întoarse în camera în care se afla Anne şi îi spuse:

- Nu... eu îţi mulţumesc.

Scrisoare către Ea

Photo by Kate Macate on Unsplash

Iartă-mă. Ştiu că vorbele sunt de prisos, dar totuşi îţi scriu ca să îmi cer iertare. Ştiu, e numai vina mea şi te rog să nu mă contrazici pentru că am dreptate, eu te-am adus în starea asta. Iartă-mă.

Nici nu ştiu cum să încep... Dacă ai putea să îmi vorbeşti mi-ai spune: "începe cu începutul", dar nu, eşti mult prea slăbită şi bolnavă ca să îmi vorbeşti. Uite, cu scrisoarea asta îţi trimit nişte bandaje şi nişte medicamente ca să te poţi vindeca mai repede. Dacă vrei, te pot bandaja chiar eu, o să am grijă, stai liniştită, nu o să te rănesc sau neglijez aşa cum am făcut-o de obicei. Am vrut să îţi cumpăr şi nişte aracet pentru a te putea reface, lipi, pentru a reveni la forma iniţială; dar vânzătorul mi-a spus că singurul tip de aracet care este în stare să facă asta este timpul, şi nu e de vânzare. Ţi-am cumpărat şi nişte bomboane de ciocolată, întotdeauna zburdai de fericire atunci când le vedeai. Sper să îţi placă. Nu, nu încerc să îţi cumpăr iertarea cu nişte medicamente sau dulciuri, ştiu că la asta te gândești acum. Probabil nici nu vei dori să le accepţi, dar te rog... fă asta. Nu pentru mine, ci pentru tine; îţi vor prinde bine.

Nici nu ştiu ce să îţi zic. Mă simt atât de stingherită şi vinovată. Totul e din vina mea, recunosc şi îmi asum greşelile. Ştiu că sună foarte clişeic, dar dacă aş putea da timpul înapoi aş face-o. Aş fi ascultat de tine si de rugăminţile tale şi nu i-aş mai fi oferit sentimentele mele ca aperitiv pe tavă. Sentimentele mele, ale tale, ale noastre? Te las pe tine să decizi. Eu am luat deja mult prea multe decizii greşite. Nu vreau să mai greşesc faţă de tine sau să te mai rănesc în vreun fel sau altul. Acum vei încerca să mă faci să mă simt mai bine şi vei vrea să îmi spui că vei fi bine, că timpul le vindecă pe toate şi că nu ţi-am făcut atât de mult rău. Dar eu am văzut ce răni adânci ţi-am produs cu egoismul şi orgoliul meu. Ştiu că nu o să fii bine şi ştiu că nu te merit. Mă întreb cum mai suporţi să trăieşti cu mine. Cum de nu îţi provoc repulsie? Sunt norocoasă că te am, altele probabil m-ar fi părăsit de mult sau ar fi încetat să îmi mai vorbească. Da, aşa cum îmi vorbeşti tu, prin sunete. Sunete care înainte erau calde şi puternice. Sunete care acum sunt obosite, reci, slabe, seci.

Meriţi tot ce e mai bun în lumea asta. Meriţi să vibrezi de încântare, să sari în sus de bucurie şi să radiezi de fericire. Meriţi toate bomboanele de ciocolată din lume, toate zilele însorite şi toate nopţile înstelate. Ştiu cât de mult iubeşti lumina soarelui şi felul în care strălucesc stelele. Simţeam cum de fiecare dată tresăreai de bucurie atunci când le priveai. Meriţi să tremuri de emoţie aşa cum făceai înainte. Nu meriţi tot ce ţi-am oferit eu. Cred că te-am îmbolnăvit, îmi pari atât de confuză şi amorţită cu privire la tot ceea ce se întâmplă în jurul tău. Ai suferit până când nu ai mai simţit nimic, nici măcar durere.

Nu ştiu ce altceva aş mai putea să îţi spun, să îţi scriu... Sper că vei primi scrisoarea mea. Nu este nevoie să îmi scrii şi tu, ştiu că eşti mult prea slăbită şi înţeleg. Putem comunica prin sunete. O să ascult cu mare atenţie tot ce vei avea să îmi spui.

Te rog, iartă-mă.

Cu drag către tine – inima mea care, în ciuda faptului că eşti spartă si răspândită în tot corpul meu, încă baţi şi încerci din răsputeri să te reîntregeşti.

Sunt o valiză

Photo by Mantas Hesthaven on Unsplash

Sunt o valiză. O valiză lăsată de izbelişte pe un peron de gară. Văd în jur alte valize, dar eu sunt diferită de ele. Eu nu conţin haine, cărţi, obiecte. Nu. Eu conţin amintiri, sentimente, emoţii, trăiri şi gânduri.

Era dimineaţă când el şi-a împachetat toate amintirile şi a plecat. S-a trezit şi mai trist decât de obicei şi a stat cel puţin o jumătate de oră privind-o în timp ce ea dormea. Era răvăşit. Nu mai putea, trebuia să plece. Am văzut că i-a scris o scrisoare lungă şi a lăsat-o pe pat, lângă pernă. Oare a găsit-o? Nu am reuşit să citesc ce a scris.

Apoi a început să caute în interioriul lui. Prima amintire pe care a găsit-o a fost primul lor sărut. Nu i-a fost greu să o găsească, era chiar acolo, lângă inima lui. Zăcea obosită şi stearsă. De îndată ce a găsit-o a împachetat-o frumos şi a aşezat-o în interiorul meu. A continuat să caute. A găsit multe trăiri, dar pe el îl interesau doar cele care aveau legătură cu ea. A găsit amintirea mirosului parfumului ei, a atingerii pielii ei, a frumuseţii ochilor ei. A încercat să le împăturească frumos şi ordonat, dar nu a putut. Mâinile îi tremurau, se simţea mult prea emoţionat aşa că nu s-a mai obosit să le aranjeze în altă ordine decât cea a haosului.

De îndată ce s-a eliberat de toate amintirile, a trecut la gânduri. Şi-a răscolit mintea. Toate gândurile erau împrăştiate: un "mi-a fost dor de tine" mai la dreapta, un "nu vreau să te mai văd" mai la stânga. A găsit multe gânduri, dar nu şi pe cel mai important. Căuta în neştire şi nu reuşea să îl găsească. În cele din urmă l-a găsit, acolo, în cel mai îndepărtat colţ al minţii sale, stătea bolnav şi prăfuit "te iubesc".

Şi-a îndesat toate gândurile, amintirile şi sentimentele în interiorul meu. Erau atât de multe încât cu greu m-a putut închide. Înainte să plece pe uşă s-a uitat înapoi privind-o pentru ultima dată; a murmurat ceva, dar nu am înţeles nimic din vorbele lui.

Apoi a plecat. Îi era destul de greu să meargă cu mine în mână pentru că toată greutatea emoţiilor îl copleşea. Aşa că a luat un taxi. Am ajuns pe peronul din gară. Am văzut că era dezorientat şi că trenul lui trebuia să plece din clipă in clipă. S-a uitat cu părere de rău la mine şi mi-a dat drumul. Acolo, în mijlocul culoarului. A vrut să scape de tot ceea ce l-a legat de ea. Nu s-a uitat înapoi, ci s-a urcat direct în tren.

Sunt o valiză. O valiză lăsată de izbelişte pe un peron de gară...

Filele sufletului

Photo by Olga Tutunaru on Unsplash

Încă de când mai credeam în basme, mi s-a spus că voi şti

 cine este persoana potrivită pentru mine atunci când amândoi vom putea citi unul în sufletul celuilalt. Mi s-a mai spus că, deşi nu vom avea aceeaşi poveste, vom fi identici.

Aşa că am început să caut. Să caut în oameni. Să caut adânc şi să citesc fiecare filă a sufletului lor. Mi-a fost greu la început să reuşesc să găsesc sufletul unui om. L-am căutat în sărutul lui, în îmbrăţişarea lui şi nu l-am găsit, deşi, mi s-a spus că atunci când îl voi săruta, vom fi legaţi pentru totdeauna pentru că o parte din sufletul lui va curge în mine, iar o parte din sufletul meu va aluneca în el. Ei bine, nu a fost aşa. Mă întrebam mereu, cum pot citi în sufletul unui om dacă nu ştiu unde se află sufletul? Am căutat răspunsul zile întregi fără să îl găsesc. Până când, într-o zi, am privit mai atent. Nu la el, ci în el. În ochii lui. Şi mi-am dat seama că nu degeaba se spune că "ochii sunt oglinda sufletului".

Am început să cercetez în oameni ca să văd cine este potrivit pentru mine şi cine nu. Dar era greu pentru că majoritatea îşi încuiau filele de gânduri, emoţii şi sentimente cu lacăte mari şi grele. Cu timpul, am învăţat cum să obţin cheia către sufletul oamenilor. Nu a fost atât de greu precum am crezut, tot ceea ce trebuia să fac era să arăt înţelegere, compasiune şi să fiu demnă de încredere. Mulţi oameni mi-au încredinţat cheia către sufletul lor; o cheie mică, uneori de argint, alteori de aramă. De fiecare dată, înainte să plec le-am înapoiat cheia cu dezamăgire. 

Nu găseam ceea ce căutam. Ciudat este că nici eu nu ştiam exact ceea ce căutam. Identici din toate punctele de vedere... nu este imposibil?

Mi-am petrecut ore întregi citind în sufletul oamenilor: amintiri, poveşti, întâmplări care mai de care mai interesante sau bizare. Nu mă plictiseam, era chiar interesant să am acces deplin la toate gândurile şi sentimentele cuiva.

Am conştientizat că nu aveam cum să îmi dau seama cine este potrivit pentru mine şi cine nu din moment ce nu mă cunoşteam pe mine însămi. Îmi petrecusem atât de mult timp încercând să pătrund în sufletul celorlalţi încât uitasem cu desăvârşire că mai întâi trebuie să mă cunosc pe mine ca să îi cunosc pe ceilalţi. Aşa că am început să mă citesc. Cu răbdare şi atenţie, corectând pe ici pe colo diferite sentimente sau vorbe dure. Mi-am îndreptat greşelile şi am făcut altele. Dar nu-i nimic. Am timp să mă rescriu la nesfârşit până când structura şi conţinutul meu vor fi perfecte. Sau nu... nu vreau perfecţiune. Nu vreau să devin un robot incapabil de a greşi. M-am scris şi şters de multe ori, am constatat că, în timp, îmi schimbasem stilul de a scrie şi forma literelor. Scriam din ce în ce mai matur, iar literele erau mai rotunde acum decât înainte. Trecusem de la subiectivitate la obiectivitate, eram mai dură cu mine, dar era mai bine aşa. În câţiva ani, am ajuns să mă cunosc şi mi-am spus că abia acum trebuie să încep să încerc să citesc în sufletul altor oameni.

Am început iar să citesc, eram înconjurată zi şi noapte de file care mai de care mai îngălbenite de timp. Am citit în neştire şi cu fiecare filă dată eram şi mai dezamăgită pentru că nu găseam ceea ce căutam de atâta timp, iar atunci când găseam o mică parte din ceea ce îmi doream, nu era reciproc. Ei nu puteau citi în sufletul meu, deci nu eram identici. Mi s-a reproşat că nu scriu destul de poetic, că sunt haotică, că scrisul meu nu este destul de caligrafic. Cum poţi citi în sufletul cuiva dacă nu înţelegi scrisul? Aveau dreptate.

Într-o zi l-am cunoscut pe El. La început nu am vrut nici măcar să încerc să mai citesc în sufletul lui. Obosisem. De fiecare dată când încercam să citesc toate cuvintele se suprapuneau alcătuind o avalanşă de litere ce nu avea vreun sens. Vederea îmi era afectată, căci citisem mult prea mult în fiecare zi, în fiecare noapte. Cu toate astea m-am hotărât să încerc, pentru ultima dată. Nu mi-a fost uşor să obţin cheia către sufletul lui, cea care deschidea lacătul. De fapt erau lacăte, căci filele sufletului său erau bine păzite de trei lacăte ameninţătoare mari şi grele. Cu timpul am reuşit să obţin cheia care le putea deschide. Era de aur. Până atunci nu mai întâlnisem cheiţe de aur. Am zâmbit. Era ciudat. Am pătruns timidă în camera sufletului său. Era mică, dar drăguţă. Era curată şi frumos zugrăvită. Pe masă am găsit un teanc de file, nu erau îngălbenite, ci erau bine păstrate. Mă simţeam stingheră. Am ridicat cu mâinile tremurânde prima filă şi am început să citesc. Nu ştiu cât am stat acolo pentru că timpul părea că a stat în loc. Când am terminat de citit, m-am ridicat uimită şi obosită. Am închis uşa cu cheia şi am ieşit din sufletul lui la fel de timid precum am intrat. Eram într-adevăr identici. Aceeaşi exprimare, acelaşi scris. Aceeaşi formă a literelor, acelaşi punct al lui "i" niciodată pus perfect deasupra literei. Aceeaşi foaie si aceeaşi cerneală. Aceleaşi emoţii şi gânduri. Acelaşi spaţiu de 3 centimetri pe care îl lăsam ca alineat, aceleaşi puncte de suspensie abia vizibile pe care cerneala albastră le lăsa pe foaie. Nu m-am chinuit şi nu am zăbovit în faţa niciunei fraze, comparaţii sau cuvânt. Totul era clar. Totul era identic deşi aveam o altă poveste. Mi-era teamă că el nu va putea citi în sufletul meu. Pentru o secundă am vrut să mă rescriu, dar am decis că e mai bine sa mă las aşa, aşa cum eram scrisă atunci.

M-a citit. Şi amândoi simţeam la fel. Ne găsiserăm. Dintr-o întâmplare. Am intrat din nou în camera sufletului său, m-am aşezat la masă şi am scris pe o foaie: Capitolul XXIII. Începea un nou capitol pentru amândoi. Un capitol care avea să conţină aceleaşi amintiri, aceeaşi poveste, un capitol care avea să fie identic din toate punctele de vedere.

Ne găsiserăm.

Linia de sosire

Photo by on Anika Huizinga on Unsplash

De când eram mică mi-a plăcut să alerg. Singură sau însoţită îmi era tot una pentru că atunci când alergam eram doar eu şi pământul de sub picioarele mele. Într-o seară rece de primăvară am început să alergăm împreună. Vântul bătea uşor, aerul era curat, îţi mai aminteşti? Am alergat aşa, ore în şir fără să obosim sau să ne plictisim unul de altul. Am decis să alergăm împreună. Pentru cât timp? Nu ştiu. Mi-ai zis că poate pentru o săptămână sau poate pentru un an. Mi-ai spus că depinde. Te-am întrebat zâmbind de ce anume mai exact. N-a fost nevoie să îmi dai răspunsul: am văzut în ochii tăi. Te plictiseai repede. Nu puteai alerga în aceleaşi locuri de fiecare dată, nu puteai să vezi mereu aceleaşi chipuri sau să alergi ţinând de mână aceeaşi persoană. Am înţeles. M-ai pus să îţi promit că nu voi alerga niciodată prea repede şi că vom fi mereu pe acelaşi picior de plecare. Am decis să îţi ascult sfatul şi să mă las în voia sorţii o dată cu tine. Să nu mă gândesc la ce va fi mâine, peste 10 zile sau peste o lună. Vezi? Ai reuşit. Ai reuşit să faci dintr-un om însetat de certitudine şi stabilitate un om dispus să îşi asume riscuri şi să facă compromisuri. Şi am alergat împreună, zi şi noapte, niciodată prea repede, niciodată prea încet. Îmi făcea plăcere să alerg cu tine şi să vorbim despre lucruri făr' de nicio noimă. Nu oboseam şi nu mă plictiseam vreodată. Într-o zi, mi-am dorit să grăbesc pasul, îmi doream atât de mult să ajung la linia de final. M-ai strâns de mână şi mi-ai zis să mă opresc, să îmi menţin viteza constantă, să nu încerc să grăbesc lucrurile. Dar nu m-am putut abţine, eram sigură că, dacă voi grăbi pasul, la fel vei face şi tu din dorinţa de a mă ajunge din urmă. Aşa că am început să alerg din ce în ce mai repede, fiind atât de convinsă că eşti în urma mea, încât nici nu m-am sinchisit să întorc privirea pentru a vedea dacă eşti acolo. Simţeam că mă apropii de linia de final, eram atât de fericită că vom face împreună pasul decisiv. Am alergat, am alergat şi am alergat ore în şir... zile sau ani? Niciodată nu am ştiut. Am continuat să alerg, dorindu-mi cu ardoare să ajung acolo, la linia de sosire. Când în sfârşit am văzut-o, am decis să te aştept, să facem ultimul pas împreună, ţinându-ne de mână ca în seara aceea rece de primăvară. M-am întors cu un zâmbet larg pe faţă, dar autostrada era pustie... Nu erai acolo. Ştiam că nu o să mai apari. Ştiam asta, dar am preferat să mă mint şi să îmi spun că poate ai rămas în urmă, poate ai obosit sau ţi-a fost foame şi te-ai oprit pentru a mânca ceva. Poate chiar acum întrebi diferiţi oameni dacă m-au văzut şi dacă ştiu încotro am luat-o. Am preferat să mă mint. M-am aşezat lângă linia de sosire şi am aşteptat. Am aşteptat să mă ajungi din urmă. Ştiu că mai mult ca sigur nu o să mă ajungi din urmă vreodată, cel mai probabil nici măcar nu o să încerci, dar eu o sa fiu acolo, lângă linia de sosire şi o să te aştept. Pentru cât timp? Pentru cât timp va fi nevoie. Vântul bate uşor, aerul e curat ca în seara aceea rece de primăvară.

Oare îţi mai aminteşti?

Oameni şi cărţi

Photo by Alfons Morales on Unsplash

Întotdeauna am fost o carte uşor de citit și poate din cauza asta nu mulţi sunt cei care reuşesc să mă citească. Ironic, nu? Nu mă deschid foarte uşor în faţa cuiva şi nu imi las paginile pe mâna oricui, dar atunci când fac asta sunt cel mai transparent lucru din lume. Cu toate astea, puţini sunt cei care văd prin mine. Nu sunt nici mare, nici mică, nici scrisă într-o limbă de mult moartă. Literele din care sunt alcătuită nu sunt uşor de citit. Nu m-am priceput niciodată la caligrafie cu atât mai puţin în a mă scrie, desena, reinventa în paginile mele.

M-am scris în grabă, ca un copil care a vrut să se maturizeze cât mai repede, ca un artist care a scris repede nişte versuri de teamă să nu uite cuvintele ce dădeau sens cântecului, ce dădeau muzicalitate. Termenii mei sunt atât de uşor de înţeles încât nimeni nu îi înţelege. Toţi se aşteptau să fiu greu de citit, complexă, cu fraze lungi de jumătate de pagină. Atunci când mă citesc, ei caută sensuri din ce în ce mai complicate a ceea ce vreau eu să transmit şi nu mă cred atunci când le zic că aşa sunt eu: simplă. Uşor de citit şi de înţeles. De ce se aşteaptă la mai mult? Poate din cauza paginilor ce îmi lipsesc, pagini pe care le-am rupt ca să mă desprind cumva de trecut. Titlurile capitolelor mele sunt alcătuite din substantive: Adrian, Mama, Andreea, Claudia, Diana şi lista poate continua. Fiecare capitol e despre o persoană importantă în viaţa mea. Unele m-au dezamăgit şi nu am putut să le uit aşa că le-am desprins complet din mine rupând întregul univers ce se lega de ele. Alte pagini sunt arse din cauza celorlalţi.

Am coperţile rupte şi ăsta cred că e motivul pentru care nimeni nu vrea să mă mai citească. Nu le mai place cum arăt, aspectul ieftin le provoacă repulsie. Privesc în librării şi văd cărţi noi, având coperte strălucitoare, frumos legate şi scrise. Pe ele toată lumea le vrea; în schimb pe mine nu mă mai găseşte nimeni interesantă. Am ascuns atâtea gânduri, secrete, prietenii, iubiri imposibile în paginile mele, iar acum că sunt ruptă şi arsă, că am coperta neîngrijită, iar unele cuvinte abia se mai înţeleg din cauza paginilor îngălbenite de timp, nu mă mai vrea nimeni.

Poate într-o zi, un copil cu mâinile murdare de cretă mă va găsi, mă va îndrăgi şi mă va scrie din nou.

În câteva cuvinte

Diez douăzecişiopt.

Diminutiv, cuvinte, carte, îngheţată, râs, ceai, somn, ploaie, basket, dialog, îmbrăţişare, romantic, parc, Cecelia Ahern, melodie, Boston, mare, ciocolată, mov, amintire, proză, lalele, brăţară, vară, scriitor, "awww".

Despre mine în câteva cuvinte.