26.09.2012: Azi am avut o zi atât de urâtă încât n-am de gând să povestesc ce s-a întâmplat pentru că nu vreau să-mi amintesc de ea nici măcar peste ani.
Azi am încercat să îmi amintesc ce mi se întâmplase, dar nu am reușit. Deci planul meu a funcționat, am reușit să uit. Poate veți crede că nu îmi amintesc din simplul motiv că nu este ceva important. Fals! A se învăța distincția dintre prezent și perfect compus! Și în plus, doar pentru că ceva nu (mai) este, nu înseamnă că nu a fost: toți oamenii care mi-au trecut prin suflet și care, la plecare, și-au lăsat amintirea atârnând în cuierul de lângă ușă.
Toți oamenii ăștia... oameni frumoși pe care i-am iubit mai mult sau mai puțin, mai rostit sau mai tăcut, mai cu brațele și buzele sau cu aerul și lumea dintre noi, toți... ați rămas poveștile mele încheiate mereu cu un "va urma". Și continuate mereu de către altcineva. Flashbacks.
Când un dezastru se întâlnește cu o catastrofă se produce de la bun început nu un prezent, ci o amintire.
Isn't it funny how day by day nothing changes, but when we look back everything's differrent?
It's our thing. Secretele noastre au gust de cafea. Și asta din simplul motiv că sunt mărturisite după ora 1 noaptea și după o cană mare de cafea. Așa cum unii oameni au nevoie de alcool că să prindă curaj, noi avem nevoie de cafea că să prindem mai mult timp. Parcă niciodată nu ne ajunge timpul pentru toate câte avem să ne (re)povestim.
Am fost acum un an la o conferință ținută de un profesor universitar despre timp. Și la un moment dat a spus că extraordinar nu este doar să observăm schimbările din viața noastră, ci și pe cele care se petrec în viața celor care ne sunt aproape. Și trebuie să recunoaștem amândouă că am avut parte de o grămadă de plot twists. Știi cum a fost? Ca într-un film mindfuck din care lipsește o singură bucată ca să capete sens. Ei, singura diferență e că piesa puzzle lipsă a fost în fața noastră. Dar am preferat să ne închidem ochii sau să privim dincolo de ea din simplul motiv că nu era continuarea pe care ne-o doream. Va urma-ul plănuit. Oameni nepotriviți pentru noi – haine la un moment dat prea strâmte sau largi pe care totuși le-am păstrat. Cine știe, poate în viitor ne va sta mai bine cu ele. Și cu toate astea nu ne-am învățat lecția. Cu toate astea încă ne facem planuri uneori mult prea îndrăznețe. Alegeri de oameni și viață prea mari pentru cât de mici încă suntem. Dar e frumos, avem 21 de ani și toată energia că să o luăm de la capăt dacă e nevoie.
Anul 2013 a fost un an frumos. A fost anul în care am învățat că există dragoste după dragoste și că uneori e mai... cum nu am fi crezut vreodată că poate fi. Cum face ca ceea ce a fost înainte să rămână frumos, dar să pălească – așa cum îi șade frumos unei amintiri să fie.
Și deși tot postul asta a fost despre schimbări... să știi că în toată incertitudinea asta de zi cu zi, tu ești omul cu cele mai adânci rădăcini în viața mea. Și pentru asta sunt recunoscătoare. Ca să vezi, unele relații la distanță chiar merg!
La mulți ani plini de nebunia de care ai nevoie pentru înțelepciunea de mai târziu, draga mea colegă de bancă cea mai bună prietenă! :)
Mi-am luat îndoielile și le-am îndesat sub preș. Sunt dezordonată, mă știi. Până mâine când o să mă ajuți să-mi strâng toate lucrurile, o să și uit că le-am ascuns acolo. Sau că au existat. Și o să fie singurul lucru al meu care va rămâne aici. Acum nu-mi rămâne decât să aștept octombrie. Să fii acolo. Doar așa o să fie acasă. Pe curând!
Poți să stai lângă un om să priviți în zare și să vedeți cu totul altceva. Și fiecare e în stare să jure cu mâna pe inimă că ceea ce vede el e Adevărul. De aici începe totul să se rupă. Pentru că poate la început este fascinant să trăiești lângă cineva a cărui realitate nu coincide cu a ta, dar după nu face decât să ducă la dezastru. Nu degeaba se spune că cine se aseamănă se adună. Oamenii care văd diferit ajung să se îndepărteze. Se îndepărtează de bună voie, și nu pentru că sunt împinși la distanță de celălalt. Se îndepărtează fugind cu adevărul lor strâns la piept pentru că cea mai importantă persoană e cea din oglindă, nu cea de lângă tine. Și încep să cred că toată dragostea aia despre care mi s-a șoptit în ultima vreme nu e decât un basm pentru oameni mari care au o nevoie disperată de a crede în ceva.
Am fost iubită pentru felul în care îl făceam pe celălalt să se simtă și nu pentru cine eram. Și în momentul în care toată imaginea aia ideală a început să se distorsioneze am devenit o dezamăgire. Dar dezamăgirea asta nu am produs-o eu, ci și-a produs-o singur. Așteptările prea mari omoară. Mai ții minte când ți-am spus că mi-e frică de înălțimi? Am ajuns prea devreme în punctul ăsta. Eram pe o autostradă din aia fără sfârșit... Dar ne-am pus singuri bețe în roate, ne-am pus singuri piedică și ne-am tras unul după altul în gol. Am decis să ne îmbrățișăm orgoliul și încăpățânarea, în loc să ne bucurăm unul de altul. Ne-am ales pe noi, oameni cu mândria neștirbită, în locul unor oameni fericiți. Cât am fost de fericiți...
E păcat. Pentru că am trecut peste obstacole și prejudecăți imense, dar n-am fost în stare să trecem peste lucrurile mici. În schimb ne-am priceput al naibii de bine la a arăta cu degetul către celălalt. La a amenința. La a șantaja emoțional. La a critica. La a refuza să ia fiecare asupra sa jumătate de vină. Pentru că totul a ajuns să se împartă la unul, și nu la doi. Pentru că e mai simplu să arunci decât să încerci să repari. Da, chiar e păcat. Sper să ne gustăm din plin fericirea și împlinirea de a fi oameni mândri, orgolioși, încăpățânați. Oameni perfecți și fără cusur, nu ca cel care ne-a fost alături, care ne-a iubit și ne-a acceptat.
Și poate e cazul să facem nu unul, nu doi, ci o sută de pași înapoi. Însă nu față de celălalt, ci față de noi înșine. Poate chiar suntem ca un tablou pe care dacă nu îl privim în ansamblul său, riscăm să nu îl înțelegem, sau mai rău, să-l înțelegem greșit. Și poate o să ne dăm seama, că fiecare trebuie să se construiască, să se modeleze, să se educe pe sine, nu pe celălalt. Acțiune – reacțiune. Dacă ne-am tras unul după altul în gol, de ce nu ne-am urma unul pe celălalt spre armonie? Doar am mai fost acolo. Și nu de mult.
M-am lăsat prea afectată de întâmplări, decizii și oameni care nu mi se întâmplau mie. Greutăți care nu cădeau pe umerii mei, dar sub care mi-am vârât imediat spatele de teamă să nu-l zdrobească pe cel de lângă mine. Așa, reacție venită din proprie inițiativă și nu ca urmare a vreunui strigăt de ajutor. Altruism sau spirit autodistructiv? Pentru că una e să întinzi o mână și alta e să te apuci să cari și crucea celui de lângă tine. Ba mai mult, să simți că e de datoria ta să-i rezolvi problemele. Să iei asupra ta măcar jumătate din palma care se vrea a fi o lecție de viață. Pentru celălalt. Nu de alta, dar tu ai învățat-o deja.
Apoi mi-a venit și mie rândul. Și l-am legat la mâinile cu care a vrut să mă ajute. Și i-am pus și căluș ca să înăbuș orice sfat. Și asta doar ca să cad singură în gol. Pentru că eșecul e mai suportabil dacă te prăbușești fără să tragi pe nimeni după tine. Iar paharul de vodcă în cinstea victoriei e mai gustos atunci când ai reușit de unul singur – păcat că nu ai cu cine să-l ciocnești.
Pentru că așa am fost mereu. Am luat într-o mână binele și în cealaltă răul și le-am dus la extreme. Dacă tot ne bucurăm sau suferim, măcar s-o facem ca lumea, nu?
Și n-am știut niciodată să am grijă de mine așa cum am avut de alții. Și încep să cred că egoismul e esențial când vine vorba de autoconservare.
Când pleci în călătorie eşti atent cu lucrurile fragile. Le atingi cu drag, le împachetezi în hârtie, le aşezi cu grijă printre haine. Închizi valiza. Și pleci. Băi, chiar dacă ieşi până la magazin, chiar dacă magazinul e la două minute de casa ta… atinge-ţi sufletul cu drag, înfăşoară-l cât mai bine în carne şi aşază-l cu grijă printre oase. Închide-ţi rănile. Dacă nu vor, forţează fermoarul. Și abia apoi pleacă.
Conform căruia atunci când vezi un apus de soare frumos şi te opreşti să-l fotografiezi în loc să-l iei ca atare şi să te bucuri de el... ai ratat momentul: Să ratezi momentele e uşor. Să le ai în palmă şi când să le ridici în dreptul ochilor ca să le studiezi, să ţi le întipăreşti, să le ţii minte... Fix atunci se întâmplă să-ţi îndrepţi privirea către avionul de deasupra, către maşina care tocmai a claxonat sau către alte detalii nesemnificative. Şi POC! Momentul ţi-a dispărut din palmă.
Noi n-avem nicio poză împreună. Şi asta poate şi pentru c-am preferat să te privesc prin ochii mei şi nu prin lentila vreunui aparat. Abia asta înseamnă să-ţi fii prezent în viaţă şi să nu tragi chiulul.
Cel mai departe ai fost atunci când ai tăcut. Cel mai departe am fost atunci când m-am uitat pe geam în loc să mă uit în ochii tăi. Cel mai departe n-am fost atunci când au stat kilometri între noi, ci atunci când ne-am prins tăcerea de colţuri şi-am întins-o între noi ca pe un cearşaf.
Melodia asta o să-mi amintească întotdeauna de tine. Și de drumul nostru de întoarcere. Dacă aş fi reuşit cumva să-mi ies din trup şi să ne privesc de undeva, din afară, de sus, mergând pe autostradă cu melodia asta pe fundal... cel mai probabil aş fi gândit "Da, băi, uite filmul pe care am tot vrut să-l văd, pe care l-am tot căutat... fără să-i ştiu titlul".
Când s-ar fi terminat melodia ar fi apărut în josul ecranului: "De urmat, va urma. Întrebarea este: cât?" E simplu. Cât o să ne ţinem de mână.
Ascult melodia de mai jos şi îmi amintesc de excursia cu cortul din vară. Nu mai ştiu exact ce zi era, ştiu doar că era iulie... Și era aşa, un pic de început. Punctul zero pe axa noastră a timpului. La întoarcere am stat în faţă. Eram toţi obosiţi. Rareş conducea, eu mă uitam pe geam şi ţin minte că zâmbeam. Eram fericită. Și mulţumită de punctul în care reuşisem să ajung. La un moment dat a început melodia asta. După ce am ascultat prima dată refrenul, i-am zis lui Rareş "băi, ce mişto e melodia asta". O ascultam aşa... parcă cu întreg trupul. Era exact unul dintre momentele alea (super clişeice) în care te simţi ca într-un film. Și mă simţeam într-un fel îndrăgostită, cu toate că nu aveam de cine. Era vorba mai mult de o idee, de ceea ce ştiam că, mai devreme sau mai târziu, va urma. Când s-a terminat piesa, Rareş i-a dat repeat, dar până să o termin de ascultat am ajuns în faţa casei mele şi m-am dat jos. Primul lucru pe care l-am făcut atunci când am aprins calculatorul a fost să o caut pe net şi să o downloadez. Și să o ascult iar şi iar şi iar.
Apoi am uitat de ea. Dar ai apărut tu. Nu mult, la câteva zile. Și am început să ascult din nou melodia, fericită că de data asta aveam în sfârşit o persoană la care mă puteam gândi atunci când fredonam versurile.
Apoi, cu timpul, am uitat din nou de ea. Pe măsură ce ne ţineam de mână, dar fiecare apucând-o într-o cu totul altă direcţie, toată distanţa dintre noi a început să se deşire. Ca un fular prost croşetat. Sau deloc croşetat, mai bine zis. Zi de zi. Zi de zi. Lent. Sesizabil doar după un anumit timp, când, bineînţeles, a urmat binecunoscuta întrebare: "când s-au stricat lucrurile în halul ăsta?". Și de ce. Dar oricum... răspunsurile nu o să scurteze niciodată distanţa. Asta e o lecţie pe care mi-am băgat-o bine în cap.
Ca să ajung în prezent... Astăzi am dat iar de piesa asta şi după ce i-am dat play au început fel şi fel de flashback-uri pe care regret că n-am avut cum să le filmez. Nu ştiu dacă pentru a ţi le arăta şi ţie sau doar aşa... pentru că erau frumoase. Cert este că am avut fix senzaţiile alea de la început, când noaptea începea pentru noi la cinci dimineaţa. Când încă nu ne spuseserăm nicio tăcere grea. Când încă nu exista niciun zid imposibil de sărit sau de dărâmat. Oricât m-aş fi străduit. Când golurile din stomac erau mai mult decât binevenite. Când exista timp.
Și mă minunez din nou... de importanţa unor lucruri atât de mărunte care, în cele din urmă, ajung să pună în umbră imaginea de ansamblu. Și mă bucur pentru fiecare moment care, în momentul ăla, avea un faţa lui un final fericit. Și tot timpul din lume să se repete.
Până acum dăruirea de sine nu a dus decât la dezastru. Și apoi la nimic. La gol. Am încercat să înţeleg de ce nu eşti îndeajuns atunci când te dai cu totul. E ca şi cum ai pune în palma celuilalt mai multă dragoste decât ar fi putut vreodată să ţină. Sau mai mult decât ar fi crezut vreodată că o să primească. Dar, bănuiesc, aşa a fost dintotdeauna. Oamenii n-au ştiut niciodată să aprecieze ceea ce n-au fost capabili să înţeleagă. Felul în care li te-ai dat. Și, odată ce te-ai pus în mâinile lor, n-au mai ştiut ce să facă cu tine. Nu e vina nimănui. Dar oricum, toate astea au început să treacă. Și e pentru prima dată când mă bucură faptul că am ajuns să dau cu scroll printre amintiri ca să-mi amintesc de cum obişnuiam să simt. Sau să-i întreb pe cei din jurul meu. De uitat nu o să uit niciodată că am simţit, o să uit doar cum am simţit. Și cu timpul… a părut mereu din ce în ce mai neînsemnat, oricât de intens ar fi fost.
Altceva? Nu-mi amintesc când am mai fost atât de liniştită ca în ultimele zile. Atât de împăcată cu mine însămi. Nu fericită, ci liniştită. La mine, sentimentul de linişte e cel mai rar dintre toate. Rar mă las în pace. După cum am scris prin iulie 2011:
M-am aruncat în faţa oamenilor care dacă n-ar fi avut mâini sau picioare, ai fi crezut că sunt trenuri. Am rămas când mi s-a cerut să plec şi-am aşteptat atunci când toţi plămânii din lume mi-au strigat că oamenii nu se întorc. Am scris celor care n-au vrut să citească şi am şoptit celor care n-au vrut să audă. De tăcut, am tăcut prea târziu. Mi-am promis zeci de lucruri în fiecare seară, doar ca să-mi aud vocea când mint. Am îmbrăţişat ziduri reci şi-am întors spatele oamenilor făcuţi din soare. M-am învinovăţit pentru că era mai uşor să fiu dezamăgită de mine decât de oamenii pe care i-am crezut mai mult decât sunt. Am ales când calea grea, când calea uşoară, dar niciodată pe cea care trebuia. Am împărţit patul cu călăi pentru care oricâte săbii aş fi îmbrăţişat, tot n-ar fi fost îndeajuns. M-am încăpăţânat să nu mă iert şi mi-am dat peste mână de fiecare dată când am încercat să mă mângâi.
Faptul c-am reuşit să las jos armele pe care le foloseam împotriva mea… e cel mai bun şi mai important lucru pe care l-am făcut pentru mine în ultima vreme. Și e doar începutul.
Băi, înainte mă găseau şi câte 4 anotimpuri lângă aceeaşi uşă. Acum îmi vine să-mi iau câmpii când îl găsesc pe câte unul adormit lângă prag, fie şi după o singură noapte. Înainte ajunsesem să-mi fac loc cu coatele în viaţa lor. Acum îmi vine să-i iau la palme numai pentru că au îndrăznit să-mi bată la uşă. Mă enervează oamenii care mă vor. Oamenii care sunt dispuşi să mă aştepte ţinând cont că în momentul de faţă nu sunt în stare să mă opresc nicăieri. În niciun loc. Cu atât mai puţin în braţele cuiva.
Băi, mă enervează să văd oameni care sunt aşa cum eu acum nu mai sunt. Care sunt în stare să-şi verse tot sufletul în palmele mele cu riscul de a-l scăpa pe jos pentru că e prea mare. Sau pentru că am eu palmele prea mici.
Nu-mi mai bateţi la uşă. Și dacă totuşi o faceţi… n-o să auziţi decât binecunoscutul “aici nu stă nimeni”.
