Anul ăsta se fac două veri fără tine. Vara era anotimpul meu. Acum va rămâne mereu (și) anotimpul în care mi-ai murit. În seara asta mi se prăbușește pieptul de durere. Asta se întâmplă când mă opresc locului pentru câteva momente și nu mai disociez. Încă nu-mi vine să cred. Caut pe drive poze din copilărie și din adolescență. Mă uit la mine căutându-te pe tine. Mă uit la mine știind că atunci trăiai și tu, că nimeni nu avea habar de ce urma să se întâmple, că eram încă la adăpost de moarte, chiar dacă nu eram la adăpost de viață. Mă uit la mine, nu ca la mine, ci ca la copilul tău.
Îmi vine să zbier, dar sunt prea civilizată să-mi deranjez vecinii. În general, sunt prea civilizată să mai deranjez pe cineva cu durerea mea. Dar dacă mai aud o singură dată întrebarea „de ce, ce s-a întâmplat?”, drept răspuns la cuvintele mele „nu, nu sunt bine”, o să dau naibii toate normele sociale și o să dezlănțui toată durerea asta pe care sunt prea politicoasă să o mai afișez de față cu restul.
Cui nu-i convine, nu are decât să se ducă naibii. Nu mi-ar strica niște companie.
PS: Duminică am cântat mult și am ascultat pentru prima dată în luni de zile, intenționat, muzică nouă. Iar în seara asta am plâns cu tot corpul, nu doar cu ochii. Nu știu cum altfel aș putea descrie felul în care curge viața mea. Sunt toată un haos pe două picioare.
Timpul se încurcă și se descurcă în mine la nesfârșit. Trecutul, prezentul, viitorul - toate se zvârcolesc în mine. Picioarele mele aleargă înainte, ochii mei privesc înapoi, inima mea bate pe loc, ca o minge de basket care așteaptă să fie pasată cuiva.
Sunt toată întoarsă pe dos și, în același timp, simt că încep să mă așez. Paradoxuri peste paradoxuri. Presupun că asta înseamnă că mi-am luat viața din cuierul în care am atârnat-o acum un an și încep, în sfârșit, să o trăiesc mai departe. Momentele în care nu-mi mai simt corpul apar și acum, dar mai rar. Nu mai plec atât de mult din mine. Probabil mă vindec. Dar toate vindecările mele vin la pachet cu multă vină. E ca și cum trebuie să-mi plătesc liniștea și vindecarea cu lacrimi. Altfel, nu simt că mi-o permit.
Uneori mă gândesc până când o voi mai putea duce așa? Apoi îmi amintesc că ăsta e tiparul meu vechi, de când mă știu, deci probabil o pot duce așa la nesfârșit. Sunt atât de familiare durerea și sentimentul ăsta de vină, încât e mai greu să mă despart de ele decât să continui să le îmbrac. Dar... vreau nu vreau, lanțurile astea trebuie sfărâmate. Ori eu, ori ele.
Și dacă este ceva ce am stăpânit de când eram copil, e cum să supraviețuiesc. Doar pe mine nu m-a stăpânit nimeni.
Photo by Tim Mossholder on Unsplash
A trecut prima lună din an. Muncesc, fac terapie iar, ies zilnic din casă, socializez. Dar cel mai important este că joc basket iar. E greu de explicat ce simt atunci când bat mingea pe teren. E ca și cum ar fi extensia mea. Ca și cum îmi țin copilăria în mâini. Toate visele, speranțele, planurile, toate lucrurile spre care tindeam, dar și toate lucrurile de care voiam să fug, toată durerea pe care voiam să o las în casa cu numărul patru. Pe teren mă simt întreagă, în siguranță, invincibilă.
Exact cum mă simțeam când eram copil și alergam spre terenul de basket ca să mă simt la adăpost.
