Pentru totdeauna

Photo by Jeremy Bishop on Unsplash

Mama mea a murit

viața mea curge în continuare

nu credeam că râul

poate exista fără izvor

Vara care nu a fost să fie

Photo by Amy Humphries on Unsplash

 Nu mă mai simt stăpână nici pe mintea mea, nici pe corpul meu. Dor toată. Știu că mă va durea moartea mamei până la sfârșitul vieții mele. Cred că asta mi se pare cel mai greu de acceptat. Nu faptul în sine, că mama a murit. Ci că ea nu va mai fi niciodată de acum înainte. Mama va rămâne în neființă pentru tot restul vieții mele.

Anul ăsta e de departe cel mai lung din viața mea. Viața mea din ianuarie nu mai are multe lucruri în comun cu viața mea de acum. Să nu mai vorbesc despre cine eram în August anul trecut. Știu că nu mă mai pot întoarce acolo. Știu și că e normal ca lucrurile să se fi schimbat atât de mult.

Sunt obosită. Simt că tot ceea ce trăiesc în perioada asta mă forțează să cresc și să mă maturizez din mai multe puncte de vedere. Și dacă în unele zile strâng la piept certitudinea că voi fi bine din nou la un moment dat, alteori mă simt secată cu totul și, oricât m-aș strădui, nu mai pot zări luminița de la capătul tunelului.

Simt nevoia de sens. Am nevoie de un semn. Până una alta, mă consolez cu gândul că vara asta, care pentru mine oricum nu a fost, e pe sfârșite.

Haiku #13

Photo by trails on Unsplash

So much love for you

that my chest will break - be there

when it does, okay?

Cry, let that water go. You were drowning.

Sufletul îmi vâjâie printre coaste. Inima îmi bate în piept. Sunt aici. Încă procesez tot ce s-a întâmplat din August anul trecut și până acum. Încă sunt aici. Încerc să disociez cât mai puțin. Să arăt compasiune față de mine însămi. Să nu-mi mai întorc spatele. Să nu-mi mai dezgolesc spatele cu o mână, în timp ce țin strâns biciul cu cealaltă. Nu e ușor. Niciodată nu a fost ușor. Sunt obosită, dar nu tălpile mele sunt cele care au obosit. Picioarele mele merg mereu înainte. Inerție. Eu rămân în urma mea. Sau de fapt mă las în urmă? Nu știu. Poate și una și alta. 

Ceva s-a rupt în mine. Ceva a murit în mine, dar s-a și născut. Sunt și nu sunt... 

Durerea mușcă din stomacul meu. Când nu știu cum să îi mai dau drumul afară, o urlu. Dinții mei mușcă din pernă. Niciun vecin nu-mi bate în țeavă. Ăsta e unul dintre rarele momente în care este mai bine să nu fii auzit. 

Cele mai dificile sunt primele dăți. Prima dată când am intrat pe poartă după ultima ei gură de aer. Prima gură de mâncare. Prima dată când am intrat pe poartă după înmormânatare. Prima noapte. Prima plecare la București. Prima întoarcere la Brașov. Prima dată când am trecut pe lângă spitalul în care a murit. Prima dată când am mers la Farmacia Tei. Carrefour. La locul ei de muncă. Prima vizită la cimitir. Prima zi pe care mi-aș fi dorit să i-o povestesc. 

Zilele trec. Primele dăți trec. Iar eu încerc să trec prin ele ținându-mă în brațe și, totodată, ținând capul sus. Mi-e din ce în ce mai clar că singurul lucru pe care îl am cu adevărat în viața asta sunt eu însămi. Eu sunt singurul lucru care îmi aparține cu adevărat. Singurul lucru asupra căruia am control. Singura care a fost alături de mine în fiecare zi. Încerc să am grijă de mine ca de un copil. Nu doar copilul Mamei, ci și copilul Meu. Nu doar pentru Mama, ci și pentru Mine.

Știu că mă întorc la Mine de fiecare dată. Doar că am obosit. Aș vrea să nu mai fiu nevoită să mă întorc. Să nu mă mai uit în urmă. Să-mi rămân aproape. La o șoaptă distanță.

Am 31 de ani și sper să nu mă opresc vreodată din crescut.

I thought of you & where you'd gone & the world spins madly on.