Haiku #12

Photo by okeykat on Unsplash 

 He holds me as I 

hold my grief and I wonder: 

when will his arms break?

Grief is the price we pay for love

I know better,

But you're still around.

I am not what happened to me, I am what I choose to become.

Photo by Tim Marshall on Unsplash

Nu există iad pe care picioarele mele să nu-l poată străbate. Gândul ăsta e și înfricoșător și minunat. Am trăit, în adevăratul sens al cuvântului, cel mai mare coșmar pe care l-am avut încă de când eram copil. Și am supraviețuit. Reziliența mea nu are dată de expirare, deși mi se întâmplă uneori să obosesc. 

Noaptea și visele mă ajută să-mi limpezesc mințile. Va fi nevoie de mult întuneric până mi se va face lumină din nou. 

Sonder & my past versions

 Photo by Chromatograph on Unsplash

Merg cu 41 și privesc pe geam la variantele mele din trecut și simt cum mi se strânge inima când mă gândesc la ce le așteaptă. Mă întreb ce voi simți peste un an privind în urmă la cea care sunt acum. 

Anul ăsta e cel mai greu de până acum. Mă simt goală de mine. Simt că m-am uitat undeva în toamna lui 2022 și că de atunci trăiesc ca bezmetica fără să fie cineva cu adevărat înăuntrul meu. Mi-e dor de cine obișnuiam să fiu. Știu că nu voi mai fi la fel. Știu și că e firesc să fie așa. Știu și că a nu mai fi la fel poate fi, de fapt, un lucru bun. Știu și că doar pentru că m-am pierdut, nu înseamnă că nu mă voi putea găsi și așeza la loc în mine.

Mintea mea încearcă să pună în ordine tot ce mi s-a întâmplat sau am permis să mi se întâmple anul ăsta. Ca și cum mi s-ar putea dezvălui în fața ochilor cheia care m-ar putea ajuta să nu mai trebuiască să trec prin lucrurile astea vreodată. 

Pe 1 iunie am simțit, pentru prima oară, că mi-a murit copilăria. Pe 4 a fost ziua mea. Pe 18 a murit Mama. Mama mea a murit, ăsta e primul gând care îmi trece prin cap când mă trezesc. Și tot ăsta e ultimul gând care îmi trece prin minte când pun noaptea capul pe pernă.

Nu înțeleg cum e posibil să merg pe două picioare, să pot vorbi, să fiu funcțională, fără să simt că mai locuiește cineva în mine. Pilotul automat e la cârmă. Sunt pe mâini bune. Nu este prima dată.