"However many tomorrows are left to me, I will miss you in every single one", Edward Lee

Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

 Sunt zece zile de când Mama mea a murit. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Oricât de des aș rosti sau aș scrie cuvintele astea, mintea mea nu poate să priceapă. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Dar eu sunt încă aici. Viața mea merge mai departe. Viața de dinainte și viața de după, așa va fi împărțită viața mea de acum înainte. Nu voi mai fi niciodată la fel. Ce am pierdut este irecuperabil. Nu am cum să mă întorc la varianta de dinaintea momentului în care am mângâiat-o pe braț și i-am vorbit până a tras ultima gură de aer. Sau, mai bine zis, la varianta de dinaintea momentului în care am știut că s-a întors cancerul. Mama mea a murit. Mama mea a murit. Eu sunt încă aici. Nu înțeleg. Mama mea nu o să mă mai sune vreodată. Nu o să mai apuc să-i povestesc nimic vreodată. Asta a fost. Atât a fost. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața mea în anul ăsta. Nu înțeleg ce s-a întâmplat cu viața ei în anul ăsta. Nu înțeleg cum lucrurile se pot încheia definitiv. Nu înțeleg. E absurd. Simt că nu mai am suflet. De cele mai multe ori, nu mai simt mare lucru. Îmi vine greu să-mi imaginez un viitor în care mă voi mai simți plină și totodată ușoară sufletește. Mama mea a murit. Nimeni nu mă va mai iubi vreodată așa. Nu o să învăț vreodată să gătesc așa cum o făcea ea. Nu o să apuc să-i povestesc lucrurile pe care le-am ținut pentru mine în anii ăștia. Nu o să apuc să-i arăt apartamentul meu din București. Nu o să apuc să-i fac cunoștință cu pisicile mele. Dacă vreodată o să am un copil, nu îl va cunoaște. Numele ei nu va mai apărea pe ecranul telefonului meu vreodată. Nu o să-i mai aud vocea. Nu o să-i mai aud poveștile. Nu o să mai fie nimeni care să-și facă griji pentru mine așa cum o făcea ea. Nu o să-i mai dau niciodată un mesaj ca să o anunț că am ajuns cu bine acasă. Nu o să apuc să aflu răspunsurile la o grămadă de întrebări. Nu o să apuc să-i arăt cum i-am așezat moriștile de vânt în curte. Nu o să mai vadă niciodată un apus. Nu o să mai mănânce niciodată o prăjitură. Nu o să mai deschidă ușa de la camera mea.

Mama mea a murit. Și odată cu ea, a murit și cine am fost până atunci. 

Încerc să strâng la piept toată dragostea invizibilă pe care i-o port. Mi-am promis că o să am grijă de tot ce a iubit și a îndrăgit pe pământul ăsta. Și știu, pe mine m-a iubit cel mai mult.

Știu. Nu mai pot schimba nimic. Dar am libertatea de a alege felul prin care voi traversa ceea ce mi-este dat să trăiesc, pierderea ei. Ăsta este singurul lucru asupra căruia mai am control.

Welcome to 31! We've certainly made a mess of it.

Photo by Seyedeh Hamideh Kazemi on Unsplash

Este primul an în care nu mi-am așteptat cu nerăbdare ziua de naștere. Primul an în care nu am numărat zilele pe degete. Primul an în care nu m-am bucurat.

Cum să mă bucur când mă bântuie gândul că poate ăsta e ultimul an în care M. îmi va spune la mulți ani? Cum să mă bucur când simt că de anul trecut și până acum (m-)am pierdut atât de mult pe drum? Mintea mea poate și nu poate să cuprindă tot ce s-a schimbat în ultimele luni. Tot ce s-a întâmplat. Tot ce am pierdut. Tot ce s-a pierdut de mine.

Dor și știu că asta înseamnă că cresc. Trebuie să cresc. Tot ce am trăit în ultimul an îmi forțează oasele invizibile să crească. 

Știu că orice s-ar întâmpla, o să ajung, la un moment dat, să fiu iar bine. Știu că nu pot să fiu cu adevărat zdrobită. Că orice ar fi să fie, pot să supraviețuiesc. Dar asta nu înseamnă că nu e al naibii de greu. Am ajuns să-mi înfulec durerea zilnic ca să nu mă înfulece ea pe mine. Mi s-au strepezit dinții.

Merg singură înainte. Pe margine, în stânga și în dreapta, merg la pas alături de mine oamenii din viața mea care mă iubesc. Iar numărul lor mă face să-mi plec capul de recunoștință. Cu toate astea, mă țin singură de mână pentru că numai eu pot să înțeleg, în adevăratul sens al cuvântului, ce înseamnă tot ce trăiesc acum. Și e bine așa. Nu am nevoie să mă creadă nimeni. Nu mai am nevoie să valideze nimeni cât de greu e ca să-mi pot da voie apoi să admit că mă dor picioarele. 

Acum un an, pe vremea asta, spuneam că am un sentiment bun cu privire la vara care avea să vie și la viața mea în general. Privesc la cine eram atunci cu toată compasiunea care mi-a mai rămas. Și știu că am crescut și pentru că am învățat să-mi păstrez întotdeauna resurse și pentru mine. Pentru că-mi pun limite mie, dar și celorlalți. Pentru că-mi dau voie să simt furie. Pentru că am învățat să mă iert. Pentru că știu că sunt lucruri pe care nu îmi voi mai da voie vreodată să le trăiesc. 

Trăiesc cea mai dificilă perioadă din viața mea. Dar mă simt în siguranță, la adăpost în mine. Iar asta e lumina de la capătul tunelului pe care mi-am spânzurat-o de vârful degetelor.

I know, I know.