Coborâri contemporane în infern

Photo by Matt Howard on Unsplash

N-a mai coborât nimeni de mult în mine

să vadă cum mai sunt, 

nici măcar eu nu mă vizitez

atât de des pe cât ar trebui

vezi tu,

drumul e lung

anevoios

zilele de concediu pe an sunt numărate,

de ce să dau ochii cu mine

când aș putea să văd marea,

de ce să îngenunchez în fața mea

și să mă iau în brațe, 

când pot să-mi torn sufletul

în palmele celor care

strâng pumnii 

fără să fi învățat vreodată

să-și țină mâinile căuș?

Până ce și iadul meu

se simte singur, 

nu-și mai întinde nimeni palmele

să se încălzească lângă el

ca la un foc de tabără.

Nu trebuie să vin niciodată 

cu mâna goală,

flăcările astea se potolesc

doar atunci când primesc tribut.

We are our choices

Photo by Dewang Gupta on Unsplash

 Sunt ani în care nu pot spune că am trăit, ci mai degrabă că mi-am evitat viața. Am privit mai mult în urmă, decât în față, am acceptat apropieri doar învelite în distanță și pixeli, am trăit în mintea mea o viață imaginată căreia nu i-a fost vreodată hărăzit să existe. Nu, nu cred în destin, soartă sau lucruri predestinate. Dar chiar și așa... există povești care nu ni se vor întâmpla vreodată. E firesc. Viețile noastre sunt limitate, chiar dacă în fața noastră se întind un infinit de fire narative din care putem să alegem. Când deschidem o ușă, automat punem zăvorul pe alte zeci de uși.

Iar eu, pentru prima dată după mult timp, am avut curajul și dorința de a alege, de a deschide o ușă, de a începe o călătorie. Iar asta, în sine, e minunat de vindecător!