.jpg)
Ascult piesa asta de la Matt Nathanson și îmi dau seama, pentru a nu știu câta oară, de cât mult s-au schimbat lucrurile. Când au încetat versurile astea să-mi fie laitmotiv?!
De-a lungul ultimilor zece ani, nu au fost puțini cei care mi-au trecut pragul, deși ușa era în flăcări. Și nu au fost puțini cei care s-au repezit spre mine ca să mă dezbrace până la furoul de tristețe pe care îl țineam ascuns sub rochie ca mai apoi să-l trântească într-o farfurie și să înfulece lacom din el. Bineînțeles că nimeni nu a putut să-mi devoreze durerea, oricât de ascuțiți le-ar fi fost dinții sau oricât de prăpăstios le-ar fi fost stomacul.
Un festin fără sfârșit. O listă lungă de oaspeți mai mult sau mai puțin invitați. Suferința mea în mijlocul mesei rămânând mereu neatinsă. Dinții lor strepeziți de țipetele și lacrimile mele. Nu ai cum să înfuleci strigătul cuiva. Nu ai cum să înfuleci golul cuiva. Nu ai cum să înfuleci frica cuiva. Lacrimile mele șterse de mâinile lor au fost întotdeauna ca niște pisici rătăcite care își cunoșteau drumul înapoi.
Cred că este prima dată când sunt atât de bine cu mine. Dar am ajuns aici pe sufletul și pe picioarele mele, mergând la pas alături de oameni dragi mie și nu cărată în brațe ca un copil. E o diferență între a ține de mână pe cineva și a-l căra în spate. Am încetat de mult să sper sau să visez cu ochii deschiși la un trecut mai bun. Ce a fost, a fost, îmi accept întreaga istorie exact așa cum este ea. Nu-mi mai doresc să fiu copil, nici să-mi iau viața de la capăt.
I-am dat drumul durerii să zboare, dar i-am făcut și o căsuță de păsări în sufletul meu, pentru atunci când se va întoarce. Nu îmi mai e frică de viață. Sunt destule zări și am destul suflet pentru tot ce îmi va fi dat să trăiesc de acum înainte. Sunt pregătită. Zâmbesc!
