Thursday, January 30, 2020

Slaying ourselves for a living


Photo by Elti Meshau on Unsplash

His black eye 
was howling at me
a story of
smoke,
inner dragons
and rage –
the worst kind of hell
that any God
would ever make.

I asked him,
"Who did this to you?" –
he didn't say a word,
but simply stared 
in the mirror
with a smirk
on his face.

Wednesday, January 29, 2020

Multe luminițe și un singur tunel

Sunt pe drumul cel bun. Pentru că e drumul care duce la mine. E imposibil să mă rătăcesc, chiar dacă mă mai opresc, din când în când, la un popas cu toate comportamentele și gândurile de care vreau să scap. E greu să renunți la cine ai învățat să fii. Dar uneori e al naibii de necesar și sănătos. Trăiască terapia – ca să putem trăi și noi!


Annie says "You see, this is why I'd rather be alone."

Tuesday, January 21, 2020


A watched pot never boils. Why do I keep forgetting this?

Tuesday, January 7, 2020

On silence and other demons

There was poetry in every
verse of my silence –
I simply
couldn't let it out 
of my chest,
so please
don't be bitter
that I'm now able
to lay my soul
on paper,
we both know that
if it weren't for you
I wouldn't have
anything to lay down
to begin with.

I guess that what I'm trying to say is
thank you for being there
even long after
I've withdrawn from myself –
I know it must not have been easy
to look after a shell.

Sunday, January 5, 2020

Cel mai bun an din viața mea


© Vladimir Kush

Am poftă de viață. Am poftă de artă, muzică, filme, teatru, muzee, scris. Am poftă să învăț să pictez. Am poftă de munte, de concerte, de festivaluri, de mare. Am poftă de primăvară, de vară, de role, de baschet, de vânt, de trenuri. Trăiesc din nou după mult timp. Și nu oricum, trăiesc așa cum îmi tot doream în timpul ăsta. Simt că am stat pe loc o perioadă mult prea lungă de timp, iar picioarele îmi sunt recunoscătoare că le las să alerge din nou. Îmi joacă sufletul în ochi și sângele în vene. Am început să mă inspir de una singură, dar mă inspiră și cel care îmi dă târcoale.

Îmi place din nou cine sunt și îmi zâmbesc când mă privesc în oglindă. Sunt de aceeași parte a baricadei, am dat la pace cu mine însămi și am urcat armele în pod.

Anul care a trecut a fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea, dar totodată anul în care am cules cele mai multe roade. Am început să merg la terapie în iunie – fix de ziua mea de naștere, pe patru. Fără îndoială a fost și este cea mai bună investiție pe care am făcut-o vreodată în mine și, totodată, obiceiul la care știu că nu voi renunța pe deplin niciodată. Efectul bulgărelui de zăpadă – am slăbit 15 kilograme, am început să ies mai mult afară, să socializez, să mă distrez, am început să mă înțeleg, să îmi cunosc pattern-urile, să le identific ca mai apoi să știu cum să le ocolesc. Mi-am dat voie să mă iert și să mă vindec. Au început să-mi placă ochii mei. Mi-am schimbat viața la 180 de grade. Sunt fundamental recunoscătoare, atât mie, cât și Andreei (terapeutul meu) care m-a ghidat ținând lumânarea în tot timpul ăsta în care am bâjbâit prin beznă, deși știa foarte bine unde era ușa de scăpare. Și întrerupătorul. Totul a fost doar o chestiune de timp. Totul este doar o chestiune de timp. Și o chestiune de noi înșine. 

Recunoscătoare îi sunt și lui Danielei, care a trecut prin tot procesul ăsta cu mine și nu a grăbit niciodată pasul, chit că poate se plictisise să vadă același peisaj de luni de zile. A știut când să-mi vorbească și a știut când să-mi tacă, iar ăsta este, din punctul meu de vedere, unul dintre cele mai dificile lucruri de stăpânit. A fost acolo la fiecare oftat, fiecare atac de anxietate, fiecare îndoială sau sentiment de deznădejde. Dar și la fiecare moment de bucurie, fiecare râs și licărire de speranță. 

Mai am mult de lucru cu mine. Dar e bine, îmi simt mintea liberă, iar urmele de la lanțuri nu dor și au început deja să se ducă. Îmi vine să urlu de bucurie când mă gândesc la cât de clare și frumoase îmi vor fi gândurile un an de acum înainte, dacă continui să fac ce am făcut până acum.

Vreau să nu uit vreodată că există apropiere după distanță, zâmbet după lacrimi, sănătate după boală, încredere după trădare și senin după furtună. Există iertare și blândețe după cruzime față de noi înșine. 

Viața ni se va întâmpla oricum, indiferent dacă o trăim cu capul vârât în nisip sau privind prezentul drept în ochi. Așa că am învățat să mă ascund mai puțin de mine însămi. Las luminile aprinse în mine mai des. Nu mă mai tem de ce mi se ascunde sub piele. Și când pun seara capul pe pernă, încerc să nu uit să-mi zâmbesc și să continui să-mi fiu recunoscătoare pentru tot ce am reușit să fac față de mine însămi. Pentru că nu a fost puțin lucru.

Friday, January 3, 2020

Finders keepers


Photo by Mary Sill on Unsplash

I've lost my mind in his dimples
and all of my perspective
while I was staring at the dark spot
that sits on his right temple 
a mark that marks
a slice of the darkness
he used to devour
every morning
for breakfast.

He lost all of my fears when
I made the mistake
of misplacing them 
in his hands
just for a moment,
while I was laying my soul
inside of his collarbone 
but I'm not going to hold that
against him or myself.

You see,
I'm now scattered
all across his moles  
there's a galaxy made of 
everything I ever was
swarming across his skin, 
and I know he has a black hole
hidden right under his sleeve.

I'm okay with never getting out.


Să nu te mulțumești niciodată cu zahărul de pe masă atunci când se ascunde miere în dulap. Oricât de greu s-ar deschide borcanul. Sunt fericită și inspirată  nu credeam că stările astea pot coexista.