Aș vrea să nu mai fiu nostalgică după tine. Mă doare. Deși nu e durerea aia care nu te lasă să mănânci sau să dormi. Nu e o durere care să altereze felul în care îmi trăiesc zilele. Nu. E o durere mută, de care puțini oameni știu și pe care uneori uit că o port în mine. Iar asta mi se pare, într-un fel, mai rău. Pentru că rănile pe care ni le purtăm peste haine vor fi mai ușor de vindecat decât cele pe care le ascundem sub straturi de carne și suflet. Durerea pe care o simt e molcomă. Familiară. Blândă.
Sunt nostalgică după ceva care nici măcar nu s-a întâmplat. Îmi este mai greu să accept acum, decât îmi era acum un an, pentru că de data asta lucrurile chiar par definitive. S-a tras linie. S-a pus punct. S-a tăcut. Din ambele părți.
Știu că nu vei citi vreodată textul ăsta, dar nu contează. E la fel ca toate lucrurile pe care le-am simțit în ultimele luni. Au fost doar pentru mine. Oricum ar fi, îți mulțumesc. Trecuse ceva timp de când mă simțisem inspirată, vie. Datorită ție, mi-am dat seama că încă există poezie în mine.
