Bunica mea avea un leac de dor. În copilărie îmi petreceam întreaga vacanță de vară la țară. Îmi trăiam zilele jucându-mă, iar serile fiindu-mi dor de părinții mei. Și încă ce mai dor! Plângeam, mă foiam și nu mă potoleam până când nu vorbeam cu ei la telefon. Disperată să mă împace, bunica a venit cu o idee. A început să pună la sfârșitul fiecărei zile, câte un băț gros și amenințător la poartă. Ca să sperie dorul și să facă cale întoarsă, spunea ea. Și metoda ei dădea adesea roade pentru că întorcându-mă acasă seara de la joacă, dădeam nas în nas cu bățul salvator și atunci zâmbeam ștrengărește, gândindu-mă că în seara asta dorului îi va fi frică să vină. Nu funcționa tot timpul, iar uneori se mai întâmpla ca bunica să fie așa de copleșită de treburi, încât să uite complet să mai așeze bățul. Și iar plângeam, și iar mă tânguiam și bunica se dădea peste cap să mă împace, în timp ce afurisea de zor dorul. Între timp, dorurile s-au schimbat. Au devenit și mai încăpățânate și arzătoare. Iar leacurile și bețele protectoare, din ce în ce mai puține.
Bunicile mereu gaseau solutii pentru toate :')
ReplyDeleteFoarte frumos scris!
Îți mulțumesc, Evelyn! :D
DeleteIntradevar solutiile le gaseau rapid de fiecare data.
ReplyDelete