Haiku #19

Photo by Ramez E. Nassif on Unsplash

My body shaking out 

who I was never supposed 

to be — terrifying.

Haiku #18

 

Photo by Jason W on Unsplash

I used to jump back
into the fire, just to
check if it still burns.

Haiku #17

Photo by lonely blue on Unsplash

I have my mother's

cheekbones — they deserve to know

the sorrow of drought.

PENTRU MINE

Geamuri rabatate

Între toamna lui 2013 şi 1 decembrie 2017 am locuit pe Bulevardul Ferdinand. Mi-e foarte dragă perioada aia, cu tot ce a fost frumos şi îngrozitor la ea: relații pe care le-am început, relații pe care le-am încheiat, primul cancer al mamei, boala mea, prima mea remisie, ultimul an de facultate, masteratul, primul job, prietenii pe care mi i-am făcut şi pe care îi am şi acum, viața mea, viitorul meu imaginat atât de diferit de ce am ajuns să trăiesc.

După ce m-am mutat în cealaltă parte a Bucureştiului, odată la ceva timp, fie intenționat sau circumstanțial, treceam pe acolo și mă opream doar ca să mă uit la geamurile apartamentului meu şi la viața pe care am lăsat-o acolo, la primul etaj. Sunt 8 ani de când nu mai locuiesc acolo. În primii ani am trecut mai rar, în ultimii doi am trecut mai des. Cu toate astea, nu am văzut niciodată o lumină aprinsă, un geam deschis, orice mi-ar putea indica că cineva trăieşte acolo.

Acum câteva zile am trecut iar pe acolo. M-am oprit în fața scării şi, pentru prima dată, am văzut geamul rabatat. Am simțit bucurie şi entuziasm în tot corpul. Am simțit că lucrurile au intrat pe un făgaş normal, că aşa ar trebui să fie. Că viața mea, bucata mea de viață trăită acolo, este în sfârşit continuată de altcineva.

Apoi mi-am dat seama că acelaşi lucru se întâmplă în apartamentul în care locuiesc acum. Viața mea este, în sfârşit, continuată de mine. Nu mă satur de simetria asta.

Mă bucură gândul de a trăi, de a ajunge în viitor. Simt speranță, inspirație, forță. Îmi place din nou cum se vede viața din spatele ochilor mei. Mă simt în siguranță. Simt că ceva de deasupra mea, mult mai mare decât mintea mea poate să cuprindă, mă protejează. Şi simt că sentimentul ăsta de protecție vine şi din mine. Simt că mă aşteaptă ceva extraordinar. Şi simt că merit din plin.

Nu mai sunt pe pilot automat, nici pe modul de supraviețuire. Trăiesc din nou, trăiesc de-a adevăratelea după doi ani în care am orbecăit şi în care am uitat.

Eu am fost, sunt şi voi fi lumina mea. Dintotdeauna.