Acum vreo două săptămâni am scris paragraful de mai jos, dar nu m-am îndurat să apăs butonul de Publish.
Nu așa îmi imaginam viața atunci când eram mică. Nu ar trebui să fie atât de dureros să existăm. Încep să mă satur să-mi mai fiu tartor. Orice aș face, nu mă pot mulțumi vreodată. Când o să fiu îndeajuns de bună pentru mine? Când o să mă doară palma de la cât de tare strâng biciul? Mă uit în oglindă și nu sunt acolo. Mă uit înăuntru și nu sunt acolo. Mă ascund de mine însămi și pe bună dreptate. Nimeni nu poate trăi așa simțindu-se în siguranță. Înțelegi? Nu mi-a făcut nimeni vreodată mai mult rău decât mi-am făcut eu de una singură. Deciziile pe care le-am luat, vorbele pe care mi le-am spus strângând din dinți, dragostea pe care nu mi-am dat voie să o primesc... Dau în mine până cad lată. După mi se face milă și mă ajut să mă ridic. Mă șterg de praf. Mă iau în brațe. Plâng. Promit că nu mai fac. Și-apoi o iau de la capăt. Ajunge. Sunt sfârșită. Nu mă poate ajuta nimeni în afară de mine să mă încep de la capăt.
A trecut o săptămână și ceva de când s-a făcut liniște în mintea mea. Pot în sfârșit să mă aud bătând din inimă dincolo de piele. Nu știu când o să mă aud din nou bătând din aripi. Momentan îmi trag sufletul, îmi odihnesc picioarele și mintea de la cât au alergat în ultimul an. Sunt epuizată de la cât m-am gândit și răzgândit. La nesfârșit. Viața mea îmi pare o înșiruire nesfârșită de gânduri. Poate de fapt e același gând, gândit și răzgândit, gândit și răzgândit de la capăt. Nu știu. Înainte era mai ușor, orbecăiam alandala prin întuneric. Acum lumina e aprinsă. Harta e în mâinile mele. Nu pot spune că sunt pierdută. Dar nu pot spune nici că sunt găsită. Sunt aici, ghemuită la granița dintre mine și cine aș putea să fiu. Nici înăuntru, nici în afară. Stau pe vârfuri pe linia asta subțire și aștept. Mă aștept. Începe să-mi fie din ce în ce mai clar că pe mine m-am așteptat de fapt în tot timpul ăsta.
Eram în cadă acum câteva zile când am rostit, probabil pentru prima oară, că-mi doresc să mă simt iubită, văzută, acceptată. Nu e o coincidență că mi-au ieșit cuvintele astea pe gură atunci când puteau fi auzite doar de urechile mele. Cheia e la mine. Dintotdeauna a fost.
Mi-e greu să trăiesc din mine, dar nu am încotro.
Data trecută când am fost în Brașov și am trecut pe lângă terenurile de basket de sub Tâmpa m-am oprit locului ca să mă uit la mine, cea de acum 15 ani, cu compasiunea celui care a văzut deja viitorul. Știu tot ce urmează să se întâmple. Toate lucrurile bune, oamenii pe care nu i-aș fi putut născoci nici în cele mai frumoase vise, dorințele care mi s-au îndeplinit, dar și toată suferința, bolile, fantomele care m-au ținut de mână chiar și după ce am plecat. Îmi aduc aminte de cum simțeam că viața se întinde în fața picioarelor mele așteptând să fie trăită. Acum tălpile mele sunt bătătorite, dar viața mea tot neîncepută îmi pare.
Ajunge. Am plâns destul la căpătâiul vieților pe care nu le-am trăit. Viața mea e încă aici.
Eu sunt încă aici.
