Viața se întâmplă și atât. De multe ori, ni se întâmplă. Uneori, dacă stă în puterea noastră, dacă ne duc mintea și sufletul, o facem să se întâmple. Dar chiar și așa, mi se pare că există un soi de simetrie sau ciclicitate în toate lucrurile pe care ajungem să le trăim. M-am tot gândit la asta în ultima vreme. Parcă trăim în spirale fără sfârșit. Cine poate ști? Istoriile noastre se repetă, uneori în oglindă, alteori la indigo.
Sunt momente, în perioada asta, în care mă simt cu totul amorțită. Știu că ăsta e mecanismul meu de apărare. Tăcerea mea – scutul sub greutatea căruia mă pot strivi? Poate. Mi se rupe sufletul, dar nu despre sufletul meu ar trebui să fie vorba aici. Îmi îmblânzesc anxietățile. Nu ele pe mine. Autocontrol. Și dacă mâine ar fi să uit toate proverbele care s-au rostit vreodată și aș putea păstra doar unul care să mă călăuzească, alegerea ar fi ușoară: a watched pot never boils.
Copilăria nu ar trebui să fie perioada în care învățăm să fim rezilienți. O generație de copii își va crește oasele înainte de vreme. Asta e definiția nefirescului.
