Am mai fost și n-am mai fost pe aici. Nu știu cum să (mă) explic. Cert e că în perioada asta învăț multe lucruri despre mine: despre cea de acum, dar și despre toate cele care am fost. Oare chiar încetăm să mai fim oamenii care am fost cândva? Sau pe măsură ce evoluăm, toate variantele noastre rămân cu noi, înghesuite pe sub piele? Mă simt foarte aproape de mine. Văd lucrurile foarte clar. Înțeleg motivele din spatele fiecărei decizii pe care am luat-o vreodată. Și înțeleg și de ce, la momentul respectiv, nu s-a putut mai mult. Uitându-mă în urmă, totul are sens. Nu cred în destin, soartă, lucruri predestinate sau menite să ni se întâmple. Cred că noi atribuim sens vieții pe măsură ce ne toarcem firul narativ. Iar eu aleg să pun mult sens în tot ceea ce am trăit până acum. Nu mai trăiesc la întâmplare. Direcția în care trăiesc și înaintez nu îmi este întotdeauna clară, dar este totuși acolo. Mereu. Așez intenție, sens și scop în fiecare zi pe care o țin de mână până când așez capul pe pernă. Mă simt norocoasă să mă am. Mă simt norocoasă să exist.
În mai puțin de 4 luni împlinesc 30 de ani. Până acum câțiva ani, eram convinsă că nu o să apuc vârsta asta. Iată că m-am înșelat! E adevărat, am pierdut multe bucăți din mine pe drum: unele fără de care îmi este mai bine, altele de care uneori mi-e dor. Dar m-am și câștigat! Așa că mă bucur de viața pe care o clădesc, zi după zi, pentru mine. Și dacă îmi aplec urechea spre piept, pot să aud cum golul ăla despre care am tot scris în anii ăștia, devine, încetul cu încetul, mai plin. Cheia a fost întotdeauna la mine. A durat mult până mi-am făcut curajul să deschid ușa.
