Privesc la felul în care arăta viața mea în Decembrie 2020 și nu-mi vine să cred că a trecut doar un an de atunci. Un an nebun în care am trăit și am crescut mult. Atât de mult încât mă mir că podeaua din camera mea nu este plină de toată pielea pe care am schimbat-o în timpul ăsta. Am dat jos strat după strat după strat. Și cu cât dau mai mult jos, cu atât ajung mai aproape de mine însămi. Îmi afund mâinile în piept până la coate și încă găsesc comori ascunse în mine. Sunt o matrioșkă fără de sfârșit. Închid ochii și văd toate variantele mele de până acum, toți oamenii care am fost și cărora le mulțumesc, căci pe picioarele lor am reușit să ajung până aici.
A fost o călătorie lungă, dificilă, dar și minunată! Știu că mă vor mai aștepta multe încercări, dar cumva mă simt pregătită. Îmi țin trecutul de mână și îl accept așa cum a fost. Bineînțeles că unele lucruri încă mă mai dor, dar sunt împăcată cu faptul că e posibil ca anumite răni să supureze, din când în când, pentru tot restul vieții mele. Așa cum sunt împăcată și cu gândul că viitorul meu va veni la pachet cu multe lucruri minunate, dar și cu tristețe. Nu există niciun prag al tristeții peste care, dacă trecem, suntem feriți de durere pentru tot restul vieții noastre. Așa cum nu există niciun truc și nicio scurtătură: nu putem decât să consumăm totul așa cum vine și să mergem mai departe.
Simt că perioada asta reprezintă un moment cheie din viața mea, că va fi un soi de reper la care mă voi întoarce adesea cu gândul după ce voi ajunge pe partea cealaltă a podului. Nu îmi mai doresc să fiu mică sau să iau viața de la capăt. Nu-mi mai doresc nici să-mi dau viața pe repede-înainte ca să trișez în fața durerii, iar asta este pentru că nu-mi mai dau voie să uit cât de rezilientă sunt.
Îmi place să trăiesc din mine însămi. Îmi place cum se vede viața din spatele ochilor mei. Și știu că atât timp cât mă am pe mine, voi avea mereu pe cineva care să mă îmbrățișeze.
