Play la piesă.
Acum că privesc la ultima postare de pe blog, mi se pare din cale afară de ironică, cu toate că la acel moment habar n-aveam c-o să treacă mai bine de un an până când o să postez iar. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au mai dat, din când în când, un click pe blogul ăsta. Unii dintre voi mi-ați și scris și m-am bucurat să văd că nu au fost date uitării toate cuvintele scrise pe aici.
De ce nu am mai scris? Am rămas fără calculator de prin ianuarie anul trecut. L-a stricat pisica și nu am apucat să iau altul, până acum 2-3 săptămâni. Dar, bineînțeles, asta e mai mult o scuză. Puteam să scriu și fără să am acces la un PC, la fel cum puteam uploada articole de pe alt calculator. Așa că unde e adevărul? Cred că undeva la mijloc între teama că nu voi mai putea scrie așa cum o făceam înainte sau așa cum îmi dorem, oboseala de la muncă, teama de a fi sinceră – în scris nu m-au lăsat niciodată degetele/inima să mint, lipsa de disciplină sau motivație, rutina – toți monstruleții ăștia pe care odată ce-i lași să acapereze ceea ce iubești, riști să fii pierdut. Așa că a trecut un an fără să scriu un poem, fără să povestesc în scris un vis care m-a marcat într-un fel sau altul, fără să mă joc cu vreo pagină de roman făcând un blackout poem și fără să scriu măcar o pagină de jurnal. Secetă totală – nu am trecut niciodată prin vreo pauză atât de majoră. Singurul contact pe care l-am avut cât de cât cu scrisul a fost un bullet journal pe care l-am început în ianuarie anul ăsta ca să pot să mă organizez mai bine și să încerc, pe cât posibil, să revin la vechiile obiceiuri. Și iată că sunt aici, deci a funcționat! Mai mult de atât, acum 2 zile, în curtea copilăriei mele, am creat primul blackout poem din ultimul an. Încă nu a primit un titlu.
Povești? Ar fi destule. Cred că ceea ce-mi lipsește e curajul de a le scrie. Și nu curajul în fața celor care ar putea citi, ci, cum am zis mai sus, curajul de a fi onestă cu mine însămi. Adevărul poate fi zdrobitor, iar ignorarea a fost de fiecare dată mai ușoară decât asumarea.
Câteva lecții (re)primite în anul ăsta. Există viață și speranță după boală. Prietenii noștri cresc uneori mai repede decât o facem noi – la un moment dat viețile noastre și timpul nu vor mai fi în sincron, iar asta e firesc și în regulă. Nostalgia pe care care o simt de fiecare dată când merg Acasă, e o binecuvântare - nici măcar nu am conștientizat ce frumos am trăit! Viața e absurdă. Uneori, la fel e și moartea. Nu putem subestima cât e capabil sufletul să îndure.
Închei cu promisiunea că nu va mai trece încă un an până la următoarea postare.
Acum că privesc la ultima postare de pe blog, mi se pare din cale afară de ironică, cu toate că la acel moment habar n-aveam c-o să treacă mai bine de un an până când o să postez iar. Vreau să mulțumesc tuturor celor care au mai dat, din când în când, un click pe blogul ăsta. Unii dintre voi mi-ați și scris și m-am bucurat să văd că nu au fost date uitării toate cuvintele scrise pe aici.
De ce nu am mai scris? Am rămas fără calculator de prin ianuarie anul trecut. L-a stricat pisica și nu am apucat să iau altul, până acum 2-3 săptămâni. Dar, bineînțeles, asta e mai mult o scuză. Puteam să scriu și fără să am acces la un PC, la fel cum puteam uploada articole de pe alt calculator. Așa că unde e adevărul? Cred că undeva la mijloc între teama că nu voi mai putea scrie așa cum o făceam înainte sau așa cum îmi dorem, oboseala de la muncă, teama de a fi sinceră – în scris nu m-au lăsat niciodată degetele/inima să mint, lipsa de disciplină sau motivație, rutina – toți monstruleții ăștia pe care odată ce-i lași să acapereze ceea ce iubești, riști să fii pierdut. Așa că a trecut un an fără să scriu un poem, fără să povestesc în scris un vis care m-a marcat într-un fel sau altul, fără să mă joc cu vreo pagină de roman făcând un blackout poem și fără să scriu măcar o pagină de jurnal. Secetă totală – nu am trecut niciodată prin vreo pauză atât de majoră. Singurul contact pe care l-am avut cât de cât cu scrisul a fost un bullet journal pe care l-am început în ianuarie anul ăsta ca să pot să mă organizez mai bine și să încerc, pe cât posibil, să revin la vechiile obiceiuri. Și iată că sunt aici, deci a funcționat! Mai mult de atât, acum 2 zile, în curtea copilăriei mele, am creat primul blackout poem din ultimul an. Încă nu a primit un titlu.
Povești? Ar fi destule. Cred că ceea ce-mi lipsește e curajul de a le scrie. Și nu curajul în fața celor care ar putea citi, ci, cum am zis mai sus, curajul de a fi onestă cu mine însămi. Adevărul poate fi zdrobitor, iar ignorarea a fost de fiecare dată mai ușoară decât asumarea.
Câteva lecții (re)primite în anul ăsta. Există viață și speranță după boală. Prietenii noștri cresc uneori mai repede decât o facem noi – la un moment dat viețile noastre și timpul nu vor mai fi în sincron, iar asta e firesc și în regulă. Nostalgia pe care care o simt de fiecare dată când merg Acasă, e o binecuvântare - nici măcar nu am conștientizat ce frumos am trăit! Viața e absurdă. Uneori, la fel e și moartea. Nu putem subestima cât e capabil sufletul să îndure.
Închei cu promisiunea că nu va mai trece încă un an până la următoarea postare.
Can't stop your light from reaching my eyes.
