I feel nostalgic for you

You know fall is coming when your eyelashes start to fall.

Photo by Matt Duncan on Unsplash

Am simțit, după nu știu cât timp, că sunt inspirată. Și asta e doar pentru că absentezi în seara asta. Dacă așa stau lucrurile... aș prefera să nu mai scriu niciun rând niciodată. Hah, pe cine păcălesc? Știi că am nevoie să-mi fie dor. Dorul mă îmblânzește și știu că uneori te saturi să fiu nebună. N-o să plec tocmai pentru că am libertatea de a face ce vreau.

Nu aduce vara, ce aduce toamna. Adică pe tine. Sunt terifiată. Tu nu? Bineînțeles că nu.

'Cause when you showed me myself, you know, I became someone else

Astăzi a fost cea mai minunată zi din anul ăsta!

Photo by Nick Scheerbart on Unsplash

Trebuia să sap mai adânc – suntem surse de lumină inepuizabile. 

Suferim de carență acută de suflet în oase

Photo by Roman Melnychuk on Unsplash

Sunt cum sunt. Cu toate că în ultima vreme mă simt mai degrabă de parcă nu aș mai fi. Nu așa trebuia să fie viața mea, asta nu e viața mea, îmi tot repetam înainte. De câteva săptămâni încoace m-a părăsit gândul ăsta. Ceea ce mi se pare îngrijorător, pentru că înseamnă că tot ceea ce se întâmplă a intrat în normalitate. E normal să fie boli, e normală teama permanentă de moarte, e normală neputința, e normală oboseala, lipsa de determinare. E normal să mă fi adaptat, nu?

 Majoritatea celor apropiați de mine sunt la kilometri distanță. Destul de ironic. Nu-i de mirare că mă simt mai mult singură. Iar blogul ăsta este ultima graniță, ultimul liant care mă leagă de cum obișnuiau lucrurile să fie. De cât de frumoasă era viața mea atunci și de cum, din prostie, ratam de fiecare dată să văd asta. Parcă mi se punea o ceață pe ochi și nu numai că deveneam oarbă, dar deveneam și proastă pe deasupra. Atât de proastă că nu vedeam cât de norocoasă eram.

Mint într-una și habar nu am de ce. Când mă mai întreabă cineva cum sunt, automat îmi vine să spun că sunt bine. De parcă m-aș încuraja singură. Sau i-aș încuraja pe ei. E ca și cum mă simt prost să recunosc că nu sunt bine. Că am mai multe zile proaste, decât zile bune, că simt că nu mai am mult până o să clachez. Că de cele mai multe ori nu răspund la telefon nu pentru că nu-l aud, ci pentru că nu mă simt în stare să vorbesc cu nimeni. Pentru că simt nevoia de a mă preface în permanență și habar nu am cum să opresc asta. După ce luni în șir am susținut sus și tare că sunt bine, cum pot eu acum să recunosc în fața celorlalți că sunt un dezastru pe două picioare? 

Oamenii nu știu niciodată ce să-ți spună. Dar eu nu de cuvinte am nevoie, ci de înțelegere. Ori... înțelegerea (aia pură) e mai dificilă de obținut. Se putea și mai rău, e doar o perioadă, o să treacă – mi s-a zis adesea. Dar ceea ce oamenii uită este că, uneori, e nevoie de un efort foarte mare pentru a mai zări luminița de la căpătul tunelului. Pentru că nu e vorba de o zi sau o lună proastă, ci de un an. An care nu pare deloc pe terminate.

Mi-am permis, după foarte mult timp, să îmi vărs o parte din frustrare aici. Să nu mă mai ascund, să nu mai bravez. Încerc să accept că e normal să mă simt doborâtă uneori, că e normal să mă simt copleșită, mică și slabă. A mă menține la nivelul pe care mi l-am autoimpus e unul dintre cele mai dificile lucruri pe care am fost nevoită să le fac.

Acum câteva luni am visat un pian bântuit care cânta singur și din care se auzeau voci – 

nu mi-era frică de el.