Peste o lună fără o zi o să fie ziua mea și o să sărbătoresc mai mult ca niciodată. O să beau vodcă și o să dansez și-o să țip afară din mine tot întunericul care mi-a mai rămas ascuns printre oase – un cancer de tristețe pe care l-am cărat de colo-colo, tot anul ăsta, fără să fie mulți cei care să știe. Pentru că n-am vrut și n-au vrut să știe. Oameni care m-au privit în ochi, dar care au ales să vadă prin mine. Dar și oameni care s-au prefăcut că nu-mi văd disperarea din priviri. Așa că o să urlu ca să sărbătoresc. O să-mi lipesc perna de gură și o să-mi urlu toate frustrările, toate dezamăgirile și abandonurile, toate nopțile pierdute de prea multe griji și toate diminețile pierdută prin visele altora. Și-apoi o să mă bucur și-o să râd cu gura până la urechi, isteric chiar, o să râd și o să strig de prea mult plin ce am în mine. Și-o să cânt, și-o să-mi sărbătoresc încheieturile, umerii, omoplații, picioarele – părți din mine care au știut cum să doară fără să se rupă. O să-mi sărbătoresc trupul ăsta tânăr, dar defect, în care m-am ghemuit obosită la sfârșitul fiecărei zile și care mi-a fost acasă. Și o să sărbătoresc și toți oamenii care nu-mi mai sunt și care au ales să plece cu fața către mine, ca să aibă grijă să nu-i uit. O să-i sărbătoresc pe toți pe care i-am iubit, pe toți cei care m-au iubit doar prin cuvinte. Pe toți pe care i-am părăsit și pe care, uneori, mi se întâmplă să-i mai regret. Pe puținii pentru care m-am dezbrăcat de orgoliu cerându-le să se întoarcă. Pe cel pentru care am strâns comori în suflet și care a plecat mai gol decât a venit.
Dar o să beau și în cinstea celui care a rămas și care mi-a arătat că dragostea și prietenia sunt mai mult decât le credeam a fi. O să beau pentru vocea și cuvintele pe care mi-am odihnit capul la sfârșitul fiecărei zile. O să beau pentru omul care, dacă ar fi putut, ar fi luat asupra lui măcar o coastă a muntelui ăsta invizibil care-mi crește în loc aripi, doar să mă simt, măcar pentru o clipă, mai ușoară. Ca înainte de toate. O să beau un pahar în cinstea omului care m-a făcut să urăsc geografia și numărul ăsta absurd de kilometri care a ajuns acum să nu-mi mai spună nimic. Omul care m-a făcut să plâng doar de la prea mult râs. Da. O să beau până la fund.
O să mă sărbătoresc pe mine. Și viața mea care deși merge mai departe zi de zi, habar nu am cum va fi peste o săptămână. O să beau în cinstea victoriei de a supraviețui, de a fi încă aici sufletește, de a mai putea încă uneori să plâng, de a mai avea îndeajuns de mult suflet încât să mai simt, din când în când, cum mă îmbrățișează dezamăgirea.
O să beau pentru anul ăsta care m-a făcut să fiu de fier.
Și pentru puținele lacrimi pe care le mai las să curgă, de teamă să nu ruginesc.
