Photo by David Maunsell on Unsplash
- Mă iubeşti. Eşti rău şi bun cu mine în acelaşi timp. Și am ajuns să nu mai înţeleg cine eşti.
- Ți-aş fi adus şi luna de pe cer dacă ai fi avut răbdare.
Și printre toate cuvintele de dragoste şi ură pe care mi le întinde în palmă sau mi le aruncă în faţă... îi scapă cel mai important lucru. Nu pot să-mi trăiesc prezentul aşteptându-mi viitorul. Nu pot să-mi trăiesc viaţa gândindu-mă la lucrurile care se presupune că au să se întâmple într-un oarecare viitor. Nu pot să trăiesc aşteptând...
Ai fost anul meu de ploi şi soare. În ultima vreme mi-ai fost doar furtuni şi uragane. E ca şi cum afară ar ploua de nu ştiu câte luni iar mie, tot de atâta timp, mi-ar fi poftă de-aş muri de o ciocolată albă aerată, iar tu mi-ai cere să am răbdare, să aştept până se opreşte ploaia ca să mă duc la magazin. Nu am putut să mai aştept. Aşa că mi-am luat umbrela şi-am plecat. Înţelegi?
Sunt repezită, ştiu. Ieri am fost atât de repezită încât am deschis uşile liftului înainte să ajungă la parter. Și am rămas blocată între etaje. Dar prefer să rămân blocată pentru că aşa am ales, am greşit sau am vrut eu. Prefer să sufăr din nebunia şi nesăbuinţa mea şi nu din alegerile altora.
Nu pot aştepta la nesfârşit. Pentru că da, viitorul luminos despre care mi-ai tot povestit, mai urlat sau mai şoptit, era undeva atât de departe încât nu mi-l puteam imagina vreodată adevărat... al meu, real, aici. Știi?
