Photo by Nikita Tikhomirov on Unsplash

Revin la ce am spus anterior: Viața mi-a dat întotdeauna înapoi de două ori ce mi-a luat.

Photo by Zoritsa Valova on Unsplash

Doar pentru că nu-mi mai port rănile peste haine, nu înseamnă că nu mă mai doare.

Tea(rs)

Photo by Sixteen Miles Out on Unsplash

A week ago I needed so many tears, that I had to drink tea in order to be able to cry them all.

Despre alegeri sau despre ce naiba se întâmplă cu viețile noastre?!

Photo by Jez Timms on Unsplash

Nu pot să îmi schimb trecutul. Dar am puterea de a-mi schimba viitorul înainte să treacă în trecut. 

Mă înțelegi? 

I will miss you in forever ways.

Temporar

Photo by Megan te Boekhorst on Unsplash

Am slăbit și uneori mă simt mai grea ca niciodată. Îmi simt ochii grei, de parcă până și genele mă apasă. Atunci zâmbesc și râd de tot ce mă mai doare. Râd de fiecare rană. Și îmi trece. Refuz să mă mai așez în fața întunericurilor care de-abia așteaptă să mă izbească. La douăzeci și doi de ani trebuie să trăiesc, nu doar să supraviețuiesc. Viața este într-adevăr... frumoasă, oricât de urâtă ar fi uneori. Paradoxuri, știu.

Nothing good will last forever. Nothing bad will last forever either.

Destinație de toamnă

Photo by Anders Jildén on Unsplash

Mi-am trăit viața pe poduri șubrede, mereu cu dinții încleștați, sperând să nu se rupă. Băi Alex, se duc toate naibii și noi odată cu ele. Privind partea pozitivă? Măcar acum știu încotro mă îndrept.

You lucky, lucky girl

Photo by Aziz Acharki on Unsplash

Cu ochii închiși

și mișcări mecanice

mi-am înfășurat sufletul

cât mai adânc în carne

și fără să-mi curgă vreo lacrimă

l-am lăsat acolo,

răstignit de cea mai solidă coastă,
să zacă.

Este șapte dimineața!

Photo by eberhard grossgasteiger on Unsplash

Uitasem cum e să nu ai somn de nerăbdare! În câteva ore îmi pleacă trenul spre Acasă!!!

Nu mi-a fost niciodată atât de mult dor.

Dommage

Photo by Aditya Sharma on Unsplash

Cu soarele în pumni

și mâinile la piept

m-am gândit la tine

și mi s-a făcut frig.

Homesick

Photo by Ivan Bandura on Unsplash

Simt că vara mi se scurge printre degete și nu rămân nici măcar cu un fir de nisip lipit de piele. De unde nisip dacă nu am mai văzut marea de trei ani? Simt că nu mai am nimic cert, din moment ce nu am fost în stare nici măcar să trăiesc, așa cum mi-am dorit, vara care se presupunea că avea să fie cea mai frumoasă dintre toate. Mă plâng că sunt singură, dar uneori, când sunt înconjurată de oameni, nu-mi doresc decât să plece fiecare ca să rămân doar cu mine însămi și să nu mai fiu nevoită să mă prefac. Nu mai am ambiție, determinare, perseverență. Sunt deprimată și dau vina pe căldura de afară care mă țintuiește la pat înfășurată în prosoape reci. Nu plâng, dar nici nu râd. Zâmbesc de complezență cu toate că uneori nici măcar nu înțeleg ce tocmai mi-a fost spus. Ascult numai muzică instrumentală pentru că m-am săturat de cuvinte care nu-mi mai spun nimic. 

Mă simt risipită și împrăștiată într-un oraș pe care nu îl simt acasă. Mă simt... pierdută într-un moment din viață cu care refuz să mă obișnuiesc. Refuz să mă adaptez. Nu am ieșit din zona de confort pentru că așa ceva deja nu mai există.

E ca și cum toată vara mi-am petrecut-o cu ochii închiși în voia valurilor, iar acum că i-am deschis sunt în mijlocul oceanului unde, în orice direcție aș vrea să o apuc, am de străbătut aceeași distanță. Singurul lucru pozitiv este că nu am de ales. Supraviețuirea a fost dintotdeauna singura opțiune adevărată. 

Apropo, îmi retrag fiecare mângâiere care mi s-a întors înapoi ca o palmă. 

Remediu

Photo by Vinícius Henrique Photography on Unsplash

Nu pot dormi pentru că

am numărat toate oile din lume,

iar acum gândurile mele

se întind înaintea picioarelor mele

ca o prăpastie

îndemându-mă să sar.

Atunci mă gândesc că sunt 

atât de multe lucruri pe care nimeni

nu le-a gândit vreodată,

încât mă întreb

dacă pot spune despre ele 

că există,

că sunt

undeva

acolo,

așteptând să poposească

în mintea oricui. 

Îmi apari apoi în minte
și totul se întunecă.

Adorm.

De-asta!

Photo by Alessandro Sacchi on Unsplash

I would've moved mountains for you, but you wouldn't even pick up a fucking rock.

http://dearoldlove.tumblr.com/

Be kind, for everyone you meet is fighting their own battle

Photo by Marek Szturc on Unsplash

Ca lupii, ne-am sfâșiat carnea de pe noi cu dinții. Fiecare din el însuși. Cine dintre noi este victorios? Cine a învins? Cine a pierdut? Nu are nicio importanță care, cum, când, cât a suferit. Toți avem carne printre dinți.

I'm not sorry for what we did, who we were, I'm not sorry I'm not her

Nicio-nicio-niciodată!

If I see you next to never, how can I we say forever?

Photo by Karina Carvalho on Unsplash

Adevărul este că nu v-am mințit pe niciunul dintre voi. De fiecare dată când am spus te iubesc a fost adevărat. Dar a fost adevărat în momentul în care v-am spus. Nu știu de ce... oamenii cred ca a spune cuiva te iubesc este o promisiune. Nu este o promisiune, este un privilegiu. Nu e nimeni obligat sau dator să ne iubească pentru ceea ce suntem, oricât de grozavi am fi. Așa că a fost adevărat, chiar dacă nu ne-am fost pentru totdeauna. Chiar dacă ne-am sfârșit la scurt timp după ce v-am mărturisit asta. 

Este adevărat, da. Fiecare dintre noi alergăm după cineva și fiecare are o altă persoană alergând după sine care la rândul ei este urmărită de altcineva. Și am fost îndeajuns de norocoasă ca persoana pe care am vrut-o, să mă vrea înapoi.

Photo by Jerry Wang on Unsplash

Tot timpul mi-am vânat fericirea.
De la o vreme mă vânează ea pe mine și îmi place să i mă las pradă.

De prin blogul meu secret

Photo by Evgeny Ozerov on Unsplash

Da, se pare că acum 2-3 ani mi-am făcut un blog secret (cică?) pe care scriam constant. Am uitat complet de el, am dat din greșală pe net acum de el. Câteva chestii care, nu știu, m-au făcut să-mi fie și mai drag trecutul (nu mai drag decât prezentul – e nesănătos):

Am încetat să visez cu ochii deschiși la noi. Cât timp mai durează până n-o să te mai visez nici cu ochii închiși?

O iau de la capăt cu un nou sfârșit. Ciudat cum astea au fost de fapt începuturile mele.

Azi noapte am visat că mi-ai spus că mă iubeşti. Nu putea să sune mai firesc decât atât.

Yellow Lights: sunt încurcată în asta

Yellow Lights: cu totul

Yellow Lights: adica şi să vreau să ies

Yellow Lights: nu mai am cum

Yellow Lights: pentru că am pus suflet

Yellow Lights: şi când pui suflet

Yellow Lights: nu mai ai cum să-l iei înapoi

Yellow Lights: cu una cu două

21 noiembrie – Astăzi am fost frumoasă şi tu nu ai fost aici să mă vezi.

Yellow Lights: da

Yellow Lights: dar mă sărutaseși

Yellow Lights: și era ca și cum

Yellow Lights: luaseși ceva

Yellow Lights: îți dădusem ceva

Yellow Lights: din mine

Tocmai am respins buzele altui băiat. Pentru că încă simt gustul tău. Şi nu vreau să-l pierd. Să-l înlocuiesc nici atât. Mi-e dor de tine. Tot drumul spre casă nu am făcut decât să mă gândesc la cum ar fi trebuit să fii tu cel care mă conduce. Dacă erai tu… te-aş fi lăsat să mă săruţi până dimineaţă. De ce n-ai putut să mă păstrezi?

Eşti o furtună, nu un tsunami. Nu eşti atât de distrugător pe cât te crezi.

Yellow Lights: să nu mă regreți niciodată

Cu sufletul nu se merge înainte. 

Oricât de bine ne-am pricepe la cuvinte… de multe ori nu vorbim aceeaşi limbă.

Acum doi ani: Mă mai gândesc din când în când la tine. Dar nu spun nimănui asta. Nu ştiu dacă e normal sau nu, dacă e corect sau nu, dacă e bine sau rău… Aş vrea să mai vorbim din când în când. Aş vrea să ştiu că eşti bine. Vreau să ştiu că… la naiba. It wasn't meant to be. Ştiu. Dar mă doare să ştiu că ţi-am lăsat un gust amar. Ai avut minusurile tale. Ştiu. Şi eu le-am avut pe ale mele. Dar am avut şi momente de o frumuseţe incredibilă. Şi n-aş vrea să le uiţi. Nici să te gândeşti la ele dacă îţi fac rău. Dar aş vrea să rămână peste ani. Sunt melodii care îmi amintesc de tine. I know, I know, I know there will be tears. Îmi pare rău. De ce te-ai apucat de fumat? Ce mai faci? Care sunt acum prietenii tăi? Tot cei de atunci pe care nu am apucat să-i întâlnesc? Am dat reply la piesă. Ce sado-maso sunt. Nu pot să-ţi spun tot ce cred. Nu vreau să te induc în eroare. Să mă joc cu mintea ta cum s-a jucat el cu a mea. Nu. Sunt fericită. Uneori. Nu tot timpul. Acum nu sunt… Am momente în care îmi vine să pun mâna pe telefon şi să te sun. Să văd ce mai faci. Cum mai eşti. Ce mai fac Sara şi Simona. Sau cum te mai înţelegi cu tatăl tău. De mama ta ştiu sigur că tot frumoasă e. Bunicul tău cred că în continuare nu vrea să audă de mine. E normal să par personajul negativ. Ei te iubesc. Eu te-am iubit… dar te-am făcut să suferi. Am plecat. Nu pentru că nu eram fericită, ci pentru că nu eram fericiţi. Oricât ai încerca să te autoconvingi că nu e aşa. Am dreptate şi tu ştii asta. Reply încă o dată. De fiecare dată când o să aud melodia asta o să-mi amintesc de seara de la karaoke. Când ai cântat-o cu Sabina ţinându-mă pe mine de mână. Am băut vodcă cu suc de mere. În drum spre casă m-ai cărat pe umeri. Ţi-am pus mâinile la ochi şi te-am ghidat. Mai la dreapta, mai la stânga, drept în faţă, aşa, da, nu, stai! Ce uşor era cu încrederea în momentul ăla. Sper să mai poţi, dar mai ales să vrei să mai ai încrederea pe care ai avut-o în mine în Altă-Cineva. Îţi mulţumesc şi îmi pare rău.

Timpul nu se ciocnește de mine, din păcate

Photo by Karl Fredrickson on Unsplash

Am recitit anumite lucruri pe care le-am scris acum 4 ani. 

Mă sperie tot timpul ăsta care a trecut pe lângă noi. Mă sperie senzația asta de amintire. Știu tot ce am scris pentru fiecare, dar de fiecare dată când recitesc mi se pare ceva nou... nemaiîntâlnit și în niciun caz ceva care a ținut de viața mea... Aveam optișpe ani, după aia nouășpe, douăzeci, douăzeci și unu, acum douăzeci și doi. Și uneori, nu știu de ce, simt că am început să trăiesc cu adevărat abia după vara din 2010 în care am împlinit optișpe ani. Tot ce e înaintea acelei veri îmi pare atât de departe și de nesemnificativ. Cred că optișpe a fost cel mai îngrozitor an pe care l-am trăit, dar nu știu de ce, simt că a fost și cel mai frumos. Poate pentru că atunci am început să mă șlefuiesc. Cea mai frumoasă și urâtă durere am trăit-o atunci.

Începutul ultimului an de liceu, prima dată când am suferit cu adevărat după un băiat, vara la Craiova, vara la Cluj, vara la mare, Ioana și Rareș. Ioana cu care nu am mai vorbit de nu știu de când... Rareș cu care vorbesc doar în vacanța de vară și care anul ăsta m-a surprins când și-a amintit de ziua mea și m-a sunat. Dani, Adi, Luci, Andrei, Beni, Dani, Cătă, Vlad, Ștefan, Claudia, Iulia, Virginia, Raul, blogul, clasa a doișpea, MARIN SORESCU, banchetul, admiterea, prima sesiune, Placebo – instrumentalul de la Twenty years, totul trece foarte repede pe lângă mine.

Și au trecut trei ani de când nu am mai văzut marea vara. Și doar un an de când am văzut-o ultima dată iarna. Ce frumos întoarsă cu susul în jos e viața mea, nu? 

A fost o iarnă lungă, dar parcă a sosit mai repede ca niciodată vara. De marți o să fiu oficial liberă, absolventă și o să am timp să citesc câtă poezie am chef, să mă plimb, să mă duc la ștrand, să beau o grămadă de litri de ceai, să învăț să gătesc, să mă întorc în Brașov, să ma văd cu Di, să îi văd pe ai mei, să mănânc dulceața de căpșuni a mamei, să trec pe la fostul liceu, să mă duc la țară, să mă scald în lac, să stau pe bancheta din spate a mașinii și să mă simt mai creativă ca oricând, să petrec timp cu vară-mea, să-l citesc și să-l învăț pe Freud, să aplic la masterat, să merg împreună cu colegii de facultate la mare, să jucăm activity, mimă, eu, mafia, să citesc doar ce vreau eu și să nu mă mai simt constrânsă să învăț nimic din ceea ce nu-mi place, măcar pentru câteva luni.

Vara asta o să fie minunată. Și după o vară atât de frumoasă nu poate sosi decât o toamnă pe măsură.

Vă iubesc pe toți pentru că v-am iubit odată. 

Cică nu mai suntem copii, dar parcă tot suntem

Photo by Sithila Waduge on Unsplash

E trecut de ora cinci și bineînțeles că nu dorm. Mi-am dat peste cap somnul de câteva zile bune. Îmi dorm zilele și-mi trăiesc nopțile. Sunt înconjurată de foi și căni de apă și am browserul deschis pe modul incognito. Am dat cu search chestii pe Google care nu vreau să apară în istoric. 

Pe 4 am făcut 22 de ani... douăzeci și doi. Și parcă nu-mi vine să cred că cel puțin teoretic sunt om în toată firea, adult cum s-ar spune. Mă simt tânără, mă simt încă copiliță și cu toate astea mă simt și femeie în același timp. Dar niciun paradox nu mă mai miră. Am ajuns să cred că există NU POT, dar VREAU și viceversa. Există dragoste și nu există în același timp. Mi-am dat seama că absolutul este foarte rar... Și nu mă refer la vodca pe care ultima dată am băut-o la revelion și care m-a făcut să mă simt suprarealistă. Și lucrurile mi se întâmplau și nu mi se întâmplau în același timp. 

Sunt un om foarte norocos. Am trăit și am avut parte de mai mult decât mi-am imaginat în copilărie. Viața mi-a dat de fiecare dată înapoi de două ori ce mi-a luat. Și am învățat să renunț, să nu mai trag cu dinții și să nu mă mai agăț. Am învățat să las să moară pentru ca apoi să se nască ceva și mai frumos. Am avut curajul să abandonez. Am învățat să las uneori lucrurile să treacă pe lângă mine fără să mă pun instant în fața lor ca să mă lovească din plin. Și am avut tăria să sper, să sădesc, să plantez rădăcini în ceea ce se presupunea că era pământ mort și sec. Am avut puterea și dragostea să iert. Am dat și am luat șanse. Și a fost o perioadă de câteva săptămâni în viața mea în care m-am simțit mai singură și mai pierdută ca niciodată, cu toate că oamenii din suflet, din jur și din apartament erau mai mulți și mai prezenți ca oricând. Și mi-am lăsat sufletul otrăvit de furie. 

Proful meu de română din liceu care este un om extraordinar mi-a spus odată "toți avem traumele noastre sufletești". Și poate am mai spus asta și am mințit fără să știu, dar cred ca am depășit mai toate momentele care mă apăsau pe umeri și pe suflet. Nu mai am strângeri de inimă. Nu mai strâng pumnii nici de furie, nici de neputință, de durere. În schimb mi-a rămas un colț de nostalgie timid, inofensiv.

E adevărat că nu am mai scris de foarte mult timp. Cred că nu mai am sămânța de tristețe cu care am crescut în suflet. Și pe care în tot timpul ăsta am avut grijă să o așez sub ploi de vară ca să crească. Pentru că eu am fost genul de om care și-a alimentat tristețea, nefericirea, neputința. Dar de vreo patru luni încoace mi-am găsit liniștea. M-am depășit. M-am eliberat de lanțurile pe care mi le credeam permanente. 

Am părul lung și sănătos. Nu am avut niciodată părul așa de lung. Și afară e vară, e soare, e cald și port rochii colorate și sandale negre. Și mie mi-e cald și mi-e bine. Nu sunt nici măcar stresată cu licența. Și am sufletul plin de speranță, de siguranță, de vară. Sunt încă atât de mică... dar sunt și om mare. 

Ochii mei încă se miră de cât de frumoasă este viața asta!

Al nu ştiu câtelea vis

Photo by Larm Rmah on Unsplash

Eu şi el ne despărţiserăm pentru că el avea nevoie de mai mult timp şi somn. Eu am acceptat fără să lupt. Apoi eram cu altul, mult mai mare decât mine şi abuziv. Aproape tot visul am fugit de el... Prin parcuri, restaurante, malluri, chiar şi autobuze. Lucra(se) în poliţe şi avea multe relaţii, deci îşi permitea să facă orice avea chef. Plângeam şi fugeam într-una şi nimeni nu-l oprea. Toată lumea îl cunoştea, dădea noroc cu el, îl întreba ce mai face şi sfârşea prin a-i spune poate mai ieşim şi noi la o bere. Toată lumea vedea şi nu vedea ce fel de monstru era. Şi eu încercam, strigam, trăgeam oamenii de mânecă, voiam pe cineva care să-l poată opri, cineva care SĂ VREA să-l oprească. Odată am reuşit să scap pentru mai mult timp de el, asta însemnând să fug de el fără să-l am fix în spatele meu, auzindu-l cum îmi suflă în ceafă. Eram într-un autobuz şi voiam să mă duc la gară să fug de tot din oraş. Eram definiţia disperării. La un moment dat monstrul s-a urcat în autobuz. Nu ştiu cum a aflat că eram acolo. Am început să fug de la un capăt la celălalt al autobuzului. Mă strecuram printre oameni şi plângeam zgomotos. Când am ajuns în spatele autobuzului l-am văzut. Avea ochii şi părul negru. Era împreună cu o fată. M-am aşezat lângă el şi l-am rugat vorbit sau nu, nu mai ţin minte, să mă ajute. M-a luat în braţe. Nu mai ştiu exact ce s-a întâmplat, dar monstrul s-a dat până la urmă jos din autobuz. El mă ţinea în braţe, mă liniştea prin prezenţa lui şi îmi spunea că a auzit de monstrul ăsta şi, dacă vreau să fug, să nu iau vreun personal, pentru că mă va găsi. Vorbeam doar cu el, nu-mi amintesc dacă fata a spus ceva, dar ţin minte că avea o expresie plăcută pe faţă. La un moment dat mi-a zis noi ne dăm jos aici, tu rămâi aici, mai ai câteva staţii şi ajungi la gară. Am dat din cap în semn de da, iar apoi m-a sărutat lung, ţinându-mi obrajii în palme. Apoi mi-a spus ceva în franceză şi m-a întrebat da?, iar eu am dat din nou din cap în semn de da, cu toate că nu înţelesesem nimic din franceza lui. S-au dat jos şi eu am rămas înăuntru. Când mă urcasem în autobuz eram în Bucureşti în 85. După ce s-au dat jos, nu ştiu cum de m-a lovit ideea că de fapt nu sunt în Bucureşti, ci în Braşov, aşadar 85-ul nu exista. M-am dat jos panicată, neştiind în ce autobuz mă aflam, într-un fel de mozambic... Bucureştiul şi Braşovul erau un singur oraş. Clădirile ieşeau din pământ, oraşul se construia singur, iar eu fugeam de nebună pe străzi încercând să-l găsesc. Pentru că trebuia să îl găsesc. Simţeam că el era. Pe străzi erau foarte multe autocare şi mulţi oameni în excursie, dar aveam senzaţia că el nu era doar un simplu turist. Am avut de multe ori impresia că-l văd, dar când mă apropiam nu era el. Probabil nu l-aş fi recunoscut oricum. Apoi încercam să mă adun şi să-mi dau seama cu ce autobuz reuşeam să ajung în Braşov la gară. Până să-mi dau seama că era 51 m-am trezit.

Nu mai visasem de mult străini.

Scotocind prin cutiile mele de pantofi în care ascund comori

Photo by Wolfgang Hasselmann on Unsplash

Am găsit o stângăcie de care uitasem complet :)

Se întâmplă uneori

să ne intre frica în oase
şi-atunci începem să trăim cu toate becurile aprinse
de parcă fricii îi e frică de electricitate.
E periculos să te prindă frica pe scări
să simţi cum îţi respiră în ceafă
şi tu să nu poţi decât să fugi
să numeri fiecare treaptă
şi să te întrebi de ce nu se mai termină
să speri că cea din urmă va fi ultima
iar atunci când se sfârşesc
să continui să alergi călcând pe aer
şi să urli
"puteam sa jur că mai era o treaptă"
şi-apoi să-njuri în gând monstrul
care ţi-a făcut farsa asta
şi care cel mai probabil te arată cu degetul
din colţul camerei
te numeşte prost şi orb şi laş
şi prea om pentru întunericul ăsta.

10 things I need to say to 10 different people

Photo by Alexander Popov on Unsplash

1. Nu-ţi doresc să ştii adevărul.

2. Cu toate mările şi ţările... eşti la un click distanţă. Mereu. Oh, ce norocoasă sunt!

3. 0

4. Mi-am lipit perna de gură şi te-am urlat afară din plămâni. Nu mai sunt prea mici.

5. Orice ar spune lumea, sunt mândră că îţi semăn.

6. Am ajuns să fim exact aşa cum mi-am dorit. Mi-ai fost cel mai frumos Octombrie. Dar şi doar atât.

7. Dacă aţi şti... Dacă aţi şti... Mă întreb de multe ori ce aţi spune dacă v-aş mărturisi. Oare ar mai fi la fel? Nu. De-aia nu veţi şti niciodată! :D

8. Nu voi face greşelile tale. Nu te condamn pentru ele. Într-o zi îţi voi face viaţa mai uşoară. Ştiu asta.

9. Eşti prea bun pentru cât de rea sunt uneori.

10. Tu... tu eşti ca... melcul ăla... pe care ţi l-am arătat acum câteva zile. Înţelegi tu.

I'd burn my house down, just to hear them scream my name

Photo by David Maunsell on Unsplash

- Mă iubeşti. Eşti rău şi bun cu mine în acelaşi timp. Și am ajuns să nu mai înţeleg cine eşti.

- Ți-aş fi adus şi luna de pe cer dacă ai fi avut răbdare.

Și printre toate cuvintele de dragoste şi ură pe care mi le întinde în palmă sau mi le aruncă în faţă... îi scapă cel mai important lucru. Nu pot să-mi trăiesc prezentul aşteptându-mi viitorul. Nu pot să-mi trăiesc viaţa gândindu-mă la lucrurile care se presupune că au să se întâmple într-un oarecare viitor. Nu pot să trăiesc aşteptând... 

Ai fost anul meu de ploi şi soare. În ultima vreme mi-ai fost doar furtuni şi uragane. E ca şi cum afară ar ploua de nu ştiu câte luni iar mie, tot de atâta timp, mi-ar fi poftă de-aş muri de o ciocolată albă aerată, iar tu mi-ai cere să am răbdare, să aştept până se opreşte ploaia ca să mă duc la magazin. Nu am putut să mai aştept. Aşa că mi-am luat umbrela şi-am plecat. Înţelegi? 

Sunt repezită, ştiu. Ieri am fost atât de repezită încât am deschis uşile liftului înainte să ajungă la parter. Și am rămas blocată între etaje. Dar prefer să rămân blocată pentru că aşa am ales, am greşit sau am vrut eu. Prefer să sufăr din nebunia şi nesăbuinţa mea şi nu din alegerile altora. 

Nu pot aştepta la nesfârşit. Pentru că da, viitorul luminos despre care mi-ai tot povestit, mai urlat sau mai şoptit, era undeva atât de departe încât nu mi-l puteam imagina vreodată adevărat... al meu, real, aici. Știi?

Un altfel de repeat

Photo by Shantaryna Payne on Unsplash

Trăiesc ce trăiesc şi mă întorc mereu la aceleaşi melodii. Nu mai sunt în stare să-mi descriu viaţa sau sufletul aşa că mă folosesc de cuvintele altora. Cu toate că de fiecare dată a fost altfel, uneori am impresia că trăiesc pe repeat. Mereu aceeaşi coloană sonoră. Mereu aceleaşi melodii. Oameni şi locuri diferite. Şi cu toate astea... parcă un şir luuuung de întâmplări şi cuvinte care mai devreme sau mai târziu duc într-un singur punct. Mereu aici.

Parcă nu mă pot mulţumi niciodată cu ce am. Întotdeauna vreau mai mult. 

Mereu vie şi dezcătuşată.